De-a telenovela-gaia...
Totul a început, în mintea mea, cu Sclava Isaura. Era pe vremea cînd învăţasem bulgăreşte din mers, pentru că Ceauşescu avea grijă să nu devenim robii micului ecran. Nici nu te dumireai bine ce-a mai făcut "marele om" că se şi dădea "stingerea". Ei bine, pe vremea aceea, stăteam ciorchine în faţa televizorului încercînd să deducem, că de înţeles era mai greu, chinurile prin care trecea biata Isaura. Au urmat evenimentele din decembrie, iar locul Isaurei a fost luat de şedinţele CPUN, de ceaţa din Piaţa Victoriei şi de minerii-grădinari. Cînd ne-am mai liniştit, au apărut din nou: Maria, Kasandra, Jose Armando şi cîţi alţii. Prin '98, am intrat, pe la 4 după-amiaza, în holul unui hotel destul de pretenţios din Mamaia. Era o linişte de mormînt, cu toate că holul era plin ochi de lume. Abia după cîteva secunde mi-am dat seama ce se întîmpla: personal şi turişti, într-o comuniune sufletească rar posibilă în România, lăcrimau din cauza chinurilor sufleteşti prin care trecea o jună blondă, care se uita fix, cu ochi de - mă scuzaţi, dar asta a fost percepţia mea - viţică pusă prea devreme la jug, spre spatele unui domn pe care nu am apucat să-l văd. Am dat să vorbesc cu recepţionera, dar am renunţat. Atmosfera mi se părea halucinantă, un fel de tîmpire în masă, pe care, uite, Ceauşescu nu s-a gîndit s-o încerce, şi bine că nu s-a gîndit că cine ştie cînd mai ajungeam să schimbăm şi puţinul pe care l-am schimbat. Era imposibil ca televiziunile româneşti, din ce în ce mai multe şi în din ce în ce mai mare căutare de rating, să nu încerce să profite de această mană cerească de audienţă: telenovela. Şi, mergînd pe ideea "dacă ei pot, eu de ce să fiu mai prost şi să nu fac?", au apărut de ceva timp, telenovelele româneşti. După părerea mea, la fel, dacă nu chiar mai fade, mai prost jucate, mai lipsite de orice chichirez ca cele sud-americane. După părerea unor vecine şi chiar a unor doamne respectabile din familie, mult mai interesante, pentru că sînt despre noi, ăştia de pe-aici, de prin spaţiul carpato-danubiano-pontic. Şi cum Ioana Benedek, româncuţă de-a noastră, a făcut carieră şi mulţi-mulţi bani în telenovela sud-americană, fără prea multă şcoală şi fără prea mult efort, conform aceluiaşi sistem, "dacă ea poate, eu de ce să fiu mai proastă şi să nu fac?", vedete mai mici sau mai mari, fete frumoase sau doar telegenice, băieţi în căutarea unui post sigur de actor sau doar a unei rampe de lansare se înghesuie la casting -urile pentru producţiile autohtone de gen. Ce dacă o serie anunţată pentru cîţiva ani ţine, din lipsă de bani, publicitate, audienţă sau alte lipsuri, doar cîteva luni? Ce dacă un actor bun precum Alexandru Papadopol, premiat pe la festivalurile serioase, ajunge să fie recunoscut mai mult pentru privirea lăcrămoasă (acum îmi dau seama că noţiunea de telenovelă nu se poate asocia decît cu noţiunea de ochi în lacrimi, ai protagoniştilor şi ai telespectatorilor deopotrivă) din Numai iubirea, decît pentru rolul din Marfa şi banii al lui Cristi Puiu? Ce dacă Oana Zăvoranu, jucîndu-se practic pe ea însăşi în Numai iubirea, a decis că e o femeie de talent şi acum cîntă, dansează şi vorbeşte, încercînd să pară o Thalia a României, dar nereuşind să fie decît calul de bătaie al Cîrcotaşilor? Ce dacă, tot în Numai iubirea, Corina Dănilă era falsă şi cînd spunea o propoziţie scurtă, de genul "Nu e aici!", iar lumea a uitat de mult că a jucat chiar bine în Crucea de piatră a lui Blaier? Ce dacă, spre deosebire de consacraţii actori sud-americani din şi mai consacratele telenovele de pe acolo, care sînt recunoscuţi pe aproape toate străzile din lume, ai noştri trec aproape neobservaţi? Producătorii se înghesuie să mai lanseze o telenovelă, actorii se înghesuie să participe la casting-uri şi toată lumea e fericită: facem o treabă ca să ne aflăm în treabă şi să nu zică mapamondu' că noi nu sîntem în stare. Reţeta unui sitcom este relativ simplă: o mînă de actori haioşi, de preferinţă buni, o temă dată, de obicei viaţa de zi cu zi a unui grup, cu glumele ei bune şi proaste, şi un scenariu cît mai "săltăreţ". Am văzut Seinfeld, apoi Prietenii tăi, apoi Familia Bundy, am văzut cîteva chiar bune. Pînă cînd, la un moment dat, s-a petrecut inevitabilul: au apărut primele sitcom-uri româneşti. Dar nu dintr-o dată, ci mai pe ocolite. Antrenamentul s-a făcut cu Chestiunea zilei, a lui Florin Călinescu. Apoi, urmărind reţeta de sitcom, s-au bifat punctele. Avem umor? Avem, că doar sîntem români. Avem întîmplări haioase? Ba bine că nu, că doar sîntem români. Avem scenarişti buni? Doar sîntem români... Două din trei tot e bine, aşa că trupa lui Călinescu a pornit la drum. Cînd să facă primul pas însă, trupa s-a spart în trei-patru sau cîte or mai fi, aşa că au pornit la trei-patru drumuri, adică sitcom-uri. Ba Trăsniţi în NATO, ba La bloc, ba Voluntari TV şi, de curînd, 5 fraţi Julea. Din păcate, la toate rîde mai mult banda decît telespectatorul, dar asta pentru că, probabil, telespectatorii noştri nu şi-au şters încă lacrimile după telenovela de mai sus.
