De-a mama și de-a tata

Cînd eram copil mă jucam foarte des „de-a mama și de-a tata” cu fetele în grădinița din fața blocului. Schimbam rolurile de părinți cu rîndul și ne bucuram cînd ne mai pica în plasă un „tată”, mai mic de vîrstă, care se simțea băgat în seamă și pe care îl manipulam cu diverse treburi domestice. Iar dacă nu se califica, îi dădeam rolul de copil. Părea că ne descurcăm foarte eficient în puținele și repetitivele activități casnice pe care le împrumutam din viața noastră de familie, așa cum era ea, cu bune și cu rele. Totul părea destul de simplu, clar și previzibil. Copilul trebuia hrănit, spălat, dus la grădiniță sau la școală, pus la teme și lăsat afară, chemat în casă, hrănit, spălat, somn. Avea program, nu ne ieșea din cuvînt și știam ce consecințe are fiecare mișcare sau activitate pe care o făceam. 

Din simulările inocente pe care le performam nu îmi aduc aminte să fi avut mari probleme, nici implicații emoționale sau decizii grave de cîntărit, nici conflicte sau îndoieli. Totul mergea șnur. Controlam tot.

În realitatea adultă, însă, ca mamă sau tată de-adevăratelea, de foarte multe ori omitem sau amînăm să verificăm ce se poate și vrem să controlăm ce nu se poate. Iar asta am observat din cele mai relevante lecții de parenting pe care mi le-au predat cei trei copii ai mei, lecții care mi-au fost de folos și în viața care ne aduce sau ne ține lîngă ceilalți. Nu mi-a ieșit tot timpul, iar efortul e continuu. 

Iubirea nu e doar sentiment

Iubirea necondiționată poate fi o sintagmă pe cît de nobilă, pe atît de abstractă atunci cînd vine momentul de pus în acțiune. Timpul și disponibilitatea fărîmițate de datoriile domestice, profesionale, sociale etc. ne faultează constant atunci cînd constatăm că nu ne sincronizăm emoțional cererile și nevoile cu reacțiile și răspunsurile copiilor.

Iubirea de care au nevoie copiii nu poate depinde de disponibilitatea, cheful sau starea noastră afectivă. Dacă ne vom cîntări iubirea doar în funcție de emoțiile pe care le avem, o să fim surprinși de o incapacitate de a simți constant, fără efort și fără rațiune această iubire necondiționată. E nevoie de o condiție, totuși, și anume să vrei, să alegi și să faci conștient binele pentru copilul tău, așa cum e el, deci indiferent de starea ta sufletească, interese, nevoile personale sau diverse proiecții pe care le avem despre copilul nostru. Astfel, înaintea oricăror sentimente și emoții, iubirea în acțiune este un act de voință.

Prezentul continuu

În misiunea de părinte, sîntem la dispoziția copiilor aproape tot timpul sau, în orice caz, în toate ocaziile în care nevoia o cere. În dinamica supraaglomerată și supertehnologizată pe care o trăim, sîntem de foarte multe ori într-un echilibru instabil permanent. Pare că trăim un provizorat perpetuu, că perioada de liniște întîrzie să se articuleze, că ceea ce visăm cu ochii deschiși în planificări bine puse la punct se transformă în coșmar, într-o secundă. Așa că ce ne rămîne de făcut este fie să intrăm în colaps, fie să ne concentrăm pe prezent, pe fragmente de plan, firimituri de vis, pe echilibristică în timp și spațiu, toate trăite aici și acum, dedicați trup, suflet și minte. Cele cinci sau treizeci de minute, cele două zile sau chiar 30 de secunde petrecute în ascultare reală, în conectare adevărată aduc o bucurie și o relevanță mult mai mari, care cumva compensează orice frustrare și neputință că nu am acoperit tot planul, șterg toți nervii că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din tîrg. Și, în fapt, totul e o negociere. Cea mai dură negociere fiind cea cu noi înșine. Orice nu ne iese, așa cum, cît și unde vrem, în condițiile impuse de noi „pentru binele copilului”, ne lovește în moalele capului și ne trimite direct la impresia că ne pîndesc incapacitatea, eșecul și ratarea noastră, dar și îndărătnicia, ignoranța sau fronda copilului.

La un calcul simplu, un prezent de 30 de secunde plus un prezent de zece minute plus încă unul de o oră dau un rezultat mult mai relevant pentru comunicare și relație decît frustrarea și consumul de energie care pot ține zile întregi. Astfel, prezentul continuu este condiția de posibilitate a bucuriei de a fi alături de și pentru copii, fără stresul, presiunea și planurile nerealiste care ne anulează toate bunele intenții. 

N-o lua personal!

De la vîrste fragede inconștiente pînă la adolescența incontrolabilă, conflictele prostești, utile sau grave ne conduc pe noi, părinții, la reacții naturale, în care ne vedem toată strădania sabotată într-o fracțiune de secundă de vreo neobrăzare, lipsă de respect, minciună sau ignorare completă. Ne traversează atunci multiple autoînvinuiri, dar și nenumărate acuze aduse copilului care nu simte cît îl iubim, nu vede cîte facem, nu îl interesează efortul nostru, nu are încredere în părerea noastră matură, ne consideră irelevanți sau greșiți. E o capcană în care picăm vrînd-nevrînd și ego-ul se gonflează pînă la irațional. Măruntaiele și viscerele, nervii și fricile își scot colții și ne schimonosesc chipurile și sufletele pînă la vorbe și fapte care pot lăsa urme adînci, pentru că am luat-o personal. Nu e vorba despre noi în această relație. Copiii sînt în grija, responsabilitatea și misiunea noastră, nu invers.

Într-un exercițiu de imaginație copilărească, mă gîndesc la cei mai autentici părinți din filme – nici pe departe perfecți – pe care i-am adorat de cînd i-am adoptat, și anume: Atticus Finch, interpretat de Gregory Peck, în To Kill A Mockingbird și Mabel Longhetti, interpretată de Gena Rowlands, în A Woman Under the Influence. Nu știu cum ar arăta cei doi împreună într-o încercare artificială, știu doar că eu sînt un părinte care a furat cîte ceva de la aceste personaje. 

Ileana Bîrsan este critic de film, cofondator DOKStation.