De-a lungul și de-a latul vieții
Aceasta este o poveste adevărată. Nimic din ce spune nu s-a întîmplat. Pe terasa unei cîrciumi uitate pe o plajă minusculă a unui golf paradiziac ascuns turiștilor, în marea lui Cortez, Baja California, doi studenți la Economie, de la Universitatea Chicago, vorbesc cu un pescar de-al locului, Juan. E ora 10 a unei dimineți care pare că meditează, așa-i de nemișcată în bătaia soarelui neumbrit de prezența vreunui nor, iar Juan tocmai a terminat cu descărcarea prăzii și aranjarea ei în lăzile frigorifice — cutii de poliester umplute pe jumătate cu gheață, pe jumătate cu pești, caracatițe și moluște comestibile. Doi oameni vin să le încarce într-o camionetă bătută de vîrstă, dar o lasă pe cea marcată în prealabil sub puntea bărcuței pescărești.
Juan soarbe tacticos dintr-o cutie de Tecate, o bere locală, aruncă o privire critică micului dejun – trei tacos cu pește așezați tacticos pe o farfurie de porțelan albă – și schimbă cîteva vorbe cu camarazii pescari de la masa alăturată: Vin acum, stai să văd ce vor bobocii ăștia. Specie nouă: cică-s economiști. S-o fi terminat cu antropologii, că n-am mai văzut nici unul pe-aici de vara trecută. M-o fi ascultat cineva cînd am zis să punem semn la intrarea în sat: „Interzis antropologilor”, vine răspunsul amuzat al altui pescar.
Cei doi studenți rîd și ei cu subînțeles și se prefac că au priceput cînd, de fapt, spaniola lor școlărească și stricată abia putea susține conversația cu binevoitorul Juan, și numai engleza învățată de acesta în anul pe care l-a petrecut la sora lui, în California de dincolo de graniță, a salvat conversația.
– Juan, ai putea să ne descrii cum îți desfășori activitatea de pescar?
– Sigur, iaca, tocmai ce-am terminat. M-am trezit la patru dimineața, am luat barca, la cinci eram în larg. Am zis eu că azi nu poa’ să fie o zi grozavă, că te uiți pe cer. Am tras năvoadele cu ce-ați văzut și voi – nu-i mult; îs zile mult mai bune – le-am pus pe cele pentru mîine și iată-mă-s.
– Și cu peștele ce faci?
– Păi, uite, au venit deja vînzătorii și l-au încărcat pentru piață. Mi-am oprit și eu o lădiță pentru familie și unu-doi prieteni. Azi i-am promis niște calamari și domnului doctor, că iar s-a uitat la băiatul meu cînd a avut febră pe de-a gratis.
– Și mai ieși astăzi în larg?
– Nu, de ce aș face-o?
– Ca să mai prinzi un rînd de pești.
– De ce?
– Păi, i-ai putea vinde la piață.
– Așa, și ce să fac apoi? – întreabă Juan, vădit interesat de o altă viziune a lumii ce i se așterne în față prin vorbele studenților.
– Păi, îți mai cumperi o barcă, angajezi pe cineva… și cu două ieșiri pe zi prinzi de patru ori mai mult ca acum.
– Așa, și apoi?
– Păi, muncești mai mult, dar strîngi bani, eventual îi investești și îți asiguri viitorul.
– Și?
– Păi, după 15-20 de ani, de exemplu, poți să te retragi, ieși la pensie și îți petreci zilele cu prietenii la taclale, pe o plajă, după-amiezile cu cei dragi, acasă…
Sprîncenele pescarului Juan o iau în sus spre creștet și mai-mai că se fac una cu linia care marchează începutul podoabei capilare, negre ca smoala de reparat bărcile. Se ridică de la masă, salută politicos cu o înclinare a capului, își ia cutia de bere încă răcoritoare, farfuria cu tacos și se îndreaptă agale spre masa unde îl așteptau, ca în fiecare zi, cei dragi cu care stătea la taclale sub soarele strălucitor ale acelei plaje uitate de lume.
Nu întîmplător, în povestea de mai sus, studenții sînt de la Universitatea Chicago, laboratorul în care, în anii ’70, Milton Friedman a inventat „mîna invizibilă a economiei”, teoria conform căreia piața schimburilor se reglează pe sine într-un echilibru perfect și intervenția oricărei regularizări financiare din partea statelor este perturbatoare și dăunătoare „funcționării” pieței. Nu întîmplător, Juan e din America de mai la sud de SUA, unde ideile coapte de „băieții de la Chicago” (cum erau numiți elevii lui Friedman) au fost experimentate pe viu, cu rezultate dezastruoase: începînd cu faimosul asasinat al președintelui chilian Allende în 1974 și continuînd cu războaiele civile, ale căror ecouri reverberează și astăzi. În 1976, Friedman primește Nobelul pentru economie. Între cele două viziuni radical opuse, prezente în povestea noastră, se află și experimentele sociale europene în care trăim, care au început între cele două războaie mondiale și care, pentru unii gînditori, își află expresia perfectă în țările scandinave: societăți care se iau pe sine în serios propunînd un contract social: cetățenii contribuie substanțial la bunul mers al societății, în principal prin taxe, și primesc în schimb servicii sociale gratuite, în special educație și sănătate. Acest model desconsideră faimoasele vorbe ale Doamnei de Fier, Margaret Thatcher, „Nu există acest lucru numit societate”, care transmit că lumea ar fi doar o colecție de indivizi interesați exclusiv de sine și de propriul profit.
Paradisuri geografice și comunitare (lumea lui Juan), paradisuri sociale și arhitecturale (Scandinavia), paradisuri fiscale neoliberale ultrafuncționale… Iată că avem de-a face nu cu o opoziție binară, ci cu un tripod al modului de a gîndi lumea. Se poate argumenta că utopia contractului social este undeva la mijloc, între comunitate și individualism – acolo unde aspecte ale comunității sînt raționalizate birocratic (în sens weberian) de instituții posibil funcționale, susținute de contribuții individuale anonime, care evită astfel comunitarismul. Individul își menține autonomia de acțiune, dar contribuie, mai mult sau mai puțin substanțial, la o comunitate anonimizată și abstractă numită societate, care își ia seva tocmai din încrederea fermă a membrilor ei că ea există.
Unde o fi mai bine? Ne punem această întrebare ca și cum aceste lumi ar exista într-adevăr exact așa cum ni le închipuim. Acestea, însă, sînt doar modele, tipuri ideale platoniciene pe care, după cum se pare, le-am luat prea în serios. Trebuie să ne aplecăm cu atenție asupra aforismului lui George Box, statistician și gînditor în sisteme: „Toate modelele sînt greșite, unele sînt folositoare” și să ne reamintim că lumile în care trăim sînt mult mai complexe și complicate, combinînd elemente ale fiecărei utopii posibile. Specia noastră nu trăiește lumea ca pe un model, ci o modelează continuu prin acțiune. Ceea ce ni se pare triumfător la un anumit moment se poate transforma, dintr-o dată, într-un dezastru cu rădăcina chiar în condițiile propriului succes, ca în orice povestire de mărire și decădere. De exemplu, doctrina neoliberală a dereglementării complete a economiei, cu toate corolarele sale, a dus la prăbușirea spectaculoasă a piețelor în 2006, tocmai din lipsa oricărui sistem de verificare și balanțe. Ironic, Friedman a murit în același an.
A fost nevoie să punem ceva în loc și atunci privirile s-au întors brusc către Scandinavia. Însă nu toate privirile sînt orbite de fascinație. Paradisul scandinav este la fel de găunos, dar găurile sînt în altă parte: Michael Booth, în cartea sa The Almost Nearly Perfect People. Behind the Myth of the Scandinavian Utopia, arată cu răbdare cum modelul scandinav este, de fapt, foarte particular și destul de diferit de felul în care este văzut din exterior. Taxele mari dau naștere unei economii paralele despre care toată lumea știe, dar nimeni nu discută și care nu este numită „corupție”. Nuuu, corupția este apanajul Sudului sărac unde trăiesc Juan și celelalte trei miliarde ca el, nu-i așa? Oameni care, în termeni economici, trăiesc cu patru dolari pe zi. Booth mai spune că paradisul scandinav aparține doar celor inițiați și (importantisim) acceptați într-o societate mai degrabă excluzionară, pentru că, de n-ar fi așa, nu ar putea funcționa așa cum o face. Acceptarea unor reguli stricte și a unui sistem de valori așa-zis „culturale” – care presupun, printre altele, și posibilitatea excluderii pe criterii de „incompatibilitate culturală” – sînt precondiții ale accesului. Excluderea se face implicit, nu explicit, însă decupajul perfect al pozei de vitrină nu ia în considerare „resturile umane” eliminate chirurgical din peisajul perfect.
Și ce ne facem cu Juan? După toți indicatorii economici, el trăiește la limita sărăciei, însă după cei care dau sens vieții, pare să fie în paradis: mare, plajă, căldură umană și legături comunitare semnificative. Toate bune, ideale chiar, pînă se întîmplă ceva care îi tulbură echilibrul fragil. Ar putea trăi pînă la 100 de ani, fericit, cu condiția să nu își rupă un picior, de exemplu, pentru că asistența medicală e departe, iar sistemul medical precar riscă să i-l repare defectuos.
Dacă se întîmplă asta, s-a zis cu pescuitul și, deși comunitatea celor apropiați îl va ajuta, el va simți lipsa unei societăți care funcționează prin contract social, una care i-ar fi asigurat asistență medicală gratuită și pensie socială pentru restul vieții.
Pe de altă parte, în mod paradoxal, Juan se afla în aceeași situație ca o persoană din paradisul fiscalității joase din utopia neoliberală, care trebuie să își îngrijească sănătatea prin mijloace proprii. Diferența o face sprijinul comunitar de care se bucură Juan, subminat însă de lipsa accesului la facilitățile moderne de care se bucură cineva situat mai la nord pe același continent. Nordicul american cu mai puțin sprijin comunitar are acces la medicina superioară, dar, în lipsa contractului social reprezentat de tipul ideal scandinav, i se impune condiția să aibă suficienți bani ca să nu-și piardă casa pentru a plăti factura medicală. Extremele se ating. Ambii trăiesc în lipsa unui contract social (numit arbitrar, și din motive ideologice, „comunism” de către promotorii neoliberalismului), unul în virtutea eșuării statului, celălalt chiar în virtutea definiției sistemului: în neoliberalism nu există societate, ești propria întreprindere și te poți bizui doar pe tine. Înapoi la Thatcher.
Unde e mai bine? Nu am un răspuns. Singurul lucru complicat și găunos este mintea umană care crede că există perfecțiune, este convinsă că aceasta e reprezentată de propria viziune asupra lumii și de multe ori dorește să o impună și celor care nu o împărtășesc, fiind convinsă că aceștia din urmă sînt cel puțin proști. Singurul răspuns sincer depinde de așteptările fiecăruia, de ce anume ne face mai fericiți și de modul în care vedem lumea: ca pe o cursă în lungime către un țel unic sau ca pe o explorare în lărgime și acumulare experiențială? Percepem viața ca pe o datorie sau ca pe o plăcere? În ce domenii e datorie și în care e plăcere? Ce preț sîntem dispuși să plătim pentru a ne trăi viața în propriii termeni? Și cîți dintre noi au oare luxul alegerii? Chiar dacă sîntem privilegiați de soartă și avem impresia că putem alege să trăim aici sau acolo, e posibil ca viziunea asupra vieții, întipărită adînc în primii ani de viață, să nu ne permită să trăim în alt mod decît o facem, oriunde am fi și oricît timp am petrece visînd la altceva… Și, pînă la urmă, individual și colectiv, creăm cu intelectul modele ideale, dar trăim în acțiunea care ne modelează viețile. Cel mai important pare a fi, indiferent de tipul de paradis în care trăim, să dăm un sens propriei existențe. Deci răspunsul meu ar fi: e cel mai bine acolo unde simțim că existența noastră are sens, iar sensul vine doar prin acțiunea împreună cu ceilalți în serviciul unui mai bine colectiv.
Nota autorului: Mulțumiri Iuliei Hau pentru editarea atentă (care a adăugat savoare poveștii), încurajare și grijă pentru text.
Alec Bălășescu este antropolog, autor al volumelor Paris Elegant, Teheran Incitant, Voioasa expunere a ordinii mondialeși Într-o zi, orașul. Predă la Universitatea Royal Roads din Victoria, Canada.
