Date şi statistici
Date şi statistici Migraţia forţei de muncă româneşti în străinătate a început în perioada 1990-1995. Rata de emigrare anuală în această perioadă nu a depăşit, însă, nivelul de 5% din totalul populaţiei. Cea de-a doua etapă, cu o rată ceva mai mare, ţine din 1996 pînă în 2001. Abia după obţinerea accesului în spaţiul Schengen, în 2002, lucrul în străinătate devine un fenomen de masă, cu o rată cuprinsă între 10 şi 28%. Iniţial, în prima etapă, cei care au plecat au fost preponderent bărbaţi. Ulterior, raportul dintre sexe a început să se echilibreze, astfel încît, începînd cu 2001, plecările bărbaţilor faţă de cele ale femeilor ajung să fie de 55%, şi apoi de 45%. Şi direcţia de migrare s-a modificat în timp: dacă la începutul anilor â90 principalele centre de atracţie au fost Israelul şi Turcia, în etapa următoare, Italia ocupă locul I în preferinţele românilor care vor să lucreze în străinătate. În cea de-a treia perioadă, atracţia maximă se îndreaptă spre Italia şi Spania. Se poate vorbi şi de o regionalizare a emigrării temporare, marcată prin origini şi destinaţii specifice: în cea dintîi perioadă, Moldova era orientată în special spre Italia şi Israel, Dobrogea - spre Italia şi Germania, Transilvania - spre Ungaria, Muntenia - spre Turcia, Oltenia - spre Canada, Bucureştiul - spre Grecia. După 2001, gradul de regionalizare se reduce considerabil: pentru şapte din cele opt regiuni ale ţării, Italia devine principala destinaţie. Excepţia este Muntenia, cu orientare predominantă spre Spania. După 2001, Spania se impune ca destinaţie pentru plecările din Moldova, Oltenia şi Crişana - Maramureş. Moldova, Muntenia şi Oltenia sînt regiunile istorice în care emigrarea temporară pentru lucru în străinătate a fost mai intensă decît cea turistică. Moldova este tipică pentru plecările motivate economic, în timp ce Banatul este reprezentativ pentru modelul regiunilor în care plecările temporare turistice sînt predominante. În ceea ce priveşte compoziţia socială a migrantului, şi aceasta a evoluat: la început, nucleul a fost asigurat de bărbaţii căsătoriţi, cu şcoală profesională sau liceu, din mediul urban.Treptat, ponderea femeilor se triplează, sătenii ajung să îi egaleze pe orăşeni, numărul bărbaţilor necăsătoriţi creşte de patru ori, iar cel al absolvenţilor de gimnaziu de peste opt ori. Şi profilul de vîrstă al celor plecaţi suportă modificări: dacă la început predomina segmentul celor de 30-45 de ani, acum locul lor tinde să fie luat de tinerii de 15-29 ani. Peste o treime din gospodăriile ţării, aproximativ două milioane şi jumătate, au avut cel puţin unul dintre membri plecaţi în străinătate după 1989. Ponderea persoanelor de 18-59 de ani care au lucrat în alte ţări după 1989 este de 12%. ( Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a forţei de muncă, coordonator Dumitru Sandu, editată de Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Bucureşti, 2006).
