Darul imperfecțiunii și bucuria

Publicat în Dilema Veche nr. 959 din 25 august – 31 august 2022
image

De fiecare dată cînd mă apuc de scris un nou articol încep prin a mă lupta cu o formă insidioasă de blocaj. Un fel de astenie difuză care poartă amprenta gălăgiei critice din interiorul meu și care îmi strecoară toxina neîncrederii. Așa cum se întîmplă și acum. Dacă nu o să fie bine? Dacă îmi va scăpa ceva important? O să iasă o treabă mediocră! Și voi fi luat în rîs. Te-ai găsit să scrii iar... Vezi, de aia merge greu textul, pentru că, de fapt, nu e de tine. Mai bine te refugiezi în altceva! Oare ce se mai întîmplă pe Facebook? Ce-o mai fi prin frigider? 

Uneori sînt vizitat de fantomele celor care, sub pretextul discernămîntului, au manifestat față de mine o respingere disprețuitoare. Iar pentru a scăpa de aceste voci distructive, soluția a părut a fi mereu o improbabilă perfecțiune. Să le arăt eu că știu! Cuvinte șlefuite căznit în căutarea unei iluzorii desăvîrșiri. Fraze aranjate cu penseta fricii mele de a fi judecat și de a fi respins. 

Foarte mulți dintre noi avem o relație complicată cu perfecțiunea. Ne-o dorim pentru a ne asigura că sîntem văzuți și prețuiți de ceilalți. Dar o trăim ca pe o povară cumplită, ca pe un scop intangibil. În 1982, analista jungiană Marion Woodman scria Addiction to Perfection și dădea mai mult contur universului acestor răni cumplite numite respingere, dispreț, dezamăgire. Răni pe care mulți dintre noi le-am primit în locul unei iubiri necondiționate și în locul protecției. Răni pe care încercăm să le anesteziem gonind după această perfecțiune, care este o formă de putere și care ar trebui să joace rolul unei vize de liber acces către inima celuilalt. Ce paradoxal, de parcă am încerca să mituim iubirea! 

„În esență, sugerez că mulți dintre noi sîntem dependeți într-un fel sau altul, deoarece cultura noastră patriarhală pune accentul pe specializare și perfecțiune. Determinați să avem cele mai bune rezultate la școală, la serviciu, în relațiile noastre, încercăm să ne transformăm în opere de artă. Lucrînd atît de mult pentru a ne crea propria perfecțiune, uităm că sîntem ființe umane“ (Marion Woodman). 

În urmă cu mulți ani eram prezent în cadrul unui colocviu organizat la Colegiul Noua Europă. Îmi așteptam tensionat rîndul și îl urmăream pe unul dintre profesorii cei mai dragi inimii și minții mele. Remarcasem, de la un moment dat, că de fiecare dată cînd cineva lua cuvîntul, profesorul se întorcea spre acesta cu multă atenție și curiozitate. Ba chiar și cu un strop de speranță. Totul pînă cînd devenea clar faptul că cel care vorbea nu o făcea pentru ceilalți, nu pentru idee, ci pentru el însuși, într-o încercare dureroasă de a arăta cît de inteligent este. Mi-am dat atunci seama că sînt fix în aceeași situație. Că tocmai mă pregăteam să mă lansez într-o expunere la capătul căreia ar fi trebuit ca ceilalți să mă admire. Analiză conceptuală, argumente, note de subsol, cîteva etimologii. Ce mai, eram cu temele făcute! Un elev premiant în așteptarea unei coronițe care nu mai venea. Am schimbat atunci întreaga abordare. Fusesem adus acolo de entuziasmul scufundării oneste într-un univers de întrebări, nu pentru a face pe deșteptul. Așa că m-am străduit să evit asta, lăsîndu-mă călăuzit de acel sentiment plăcut al împărtășirii unei idei care, încet-încet, iese la suprafață. La finalul prezentării am observat pe buzele profesorului un „Bravo!“ discret și încîntat. Evident, am fost inundat de bucurie, străbătut de un sentiment al validării și al aparținerii. Eram tare! Doar că fusesem tare abia atunci cînd nu mai căutasem asta! Obținusem un crîmpei de admirație doar pentru că renunțasem la a mai fi admirat. Lăsasem perfecțiunea și mirajul puterii deoparte, mă asigurasem că ceea ce spun este suficient de bun și căutasem să împărtășesc bucuria unei explorări.

Spaima de mediocritate și adicția de per-fec-țiune sînt rodul unei profunde răni de a-bandon. O rană care se naște atunci cînd instanțele parentale inițiale – părinții, bunicii sau alte figuri care au purtat marca autorității în copilăria noastră – nu au manifestat iubirea și compasiunea de care aveam nevoie. Ne-au oferit, în schimb, varii forme de neglijare emoțională și de respingere. Se instalează sindromul elevului premiant, al băiatului sau al fetei bune. Învățăm să ne facem ireproșabil treaba, să luăm doar note mari, să excelăm în ceea ce facem, să ne sacrificăm pentru ceilalți, să nu spunem niciodată „nu“, să țintim mai sus, tot mai sus, fără a mai ține cont de noi. „Per aspera ad astra“ este și mantra celor pentru care performanța este o cale de acces către admirația și iubirea celorlalți. Prețul plătit este pierderea capacității de a fi conștienți de propriile lor dorințe și nevoi, de sentimentele lor adînci, de vulnerabilitatea lor. Palmaresul lor este expresia golului lor. 

Povestea aceasta, care pentru fiecare dintre noi a început demult, are la bază „disprețul și privirea distrugătoare a părintelui traumatizant. Rușinea toxică poate fi provocată și de neglijența sau de respingerea parentală“ -(Pete Walker, PTSD, recuperarea în urma tra-umei, abuzului sau neglijenței emoționale, Editura Herald, București, 2022, p. 35). Copilăria mea și a multora dintre cei cu care lucrez în cabinet este presărată de formele de indisponibilitate ale părinților noștri: spiritul critic al acestora, depresia lor devitalizantă, furia provocată de frustrările vieții, incapacitatea de a-și proteja copilul atunci cînd acesta are atît de multă nevoie. „Părinții care ignoră sau întorc în mod frecvent spatele apelurilor pentru atenție, conexiune sau ajutor din partea copilului îl abandonează pe acesta în fața unei cantități de frică greu de gestionat, iar copilul, în cele din urmă, renunță și cedează în fața sentimentelor de neputință și lipsă de speranță deprimante“ -(Pete Walker, p. 41). Cel mai adesea, într-un gest inconștient pur defensiv, în psihicul copilului are loc o polarizare. Pe de o parte, copilul își însușește armele persecutorului, adică în el se naște un critic interior indisponibil, care cere neîncetat perfecțiunea și care controlează cu instrumentele disprețului și ale rușinii. Pe de altă parte, în copil se solidifică o parte regresată, un copil veșnic neajutorat, o victimă care tînjește neîncetat după acceptarea și validarea pe care figura indisponibilă emoțional nu o oferă. Criticul abuziv interior este cel care pretinde perfecțiunea. Copilul rănit interior este cel care tinde către această iluzorie perfecțiune. Cei doi sînt cele două fețe ale aceleiași monede: trauma abandonului emoțional.

La jumătatea secolului XX, Donald Winnicott, un psihanalist și pediatru britanic, sublinia în mai multe dintre lucrările sale faptul că a fi un părinte bun nu înseamnă a fi un părinte perfect, ci doar „a good enough father or mother“. Această înțelegere îi ajută pe părinți să se elibereze de tendința de a fi prea preocupați de copiii lor, sufocant de grijulii cu aceștia. Dacă în primii doi ani de viață copilul primește o iubire necondiționată, care pune bazele sentimentului sănătos de a fi văzut, auzit și înțeles, ulterior el începe să fie introdus treptat în lumea condițiilor și a regulilor care limitează grandoarea specifică vîrstei. Cei mici sînt ajutați să aibă experiența limitei, a faptului că nu este totul despre ei, a separării de părinte, dar și a reparării relației cu acesta. Astfel sînt ajutați să gestioneze pierderea iluziei narcisice a omnipotenței și a nevoii de a fi atotputernici. Ceea ce copiii primesc este darul imperfecțiunii, al posibilității de a face greșeli. Ei învață treptat că se pot manifesta autentic, că pot eșua, că pot greși fără teama abandonului. Acesta este momentul simbolic expus în povești și mituri în care eroul moare – altfel spus, în care cel plecat pe drumul aventurii propriei vieți își acceptă limitele, descoperă smerenia și compensează lipsurile sale cerînd ajutorul sau căutînd să repare într-un fel sau altul aroganța manifestată pînă atunci.  

M-am gîndit adesea la acel pasaj din cea de-a doua epistolă către Corinteni în care Sfîntul Apostol Pavel spune: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strîmtorări pentru Hristos, căci, cînd sînt slab, atunci sînt tare“ (2 Cor. 12, 9-10). Să accepți slăbiciunile stînjenitoare, imperfecțiunea inevitabilă, injuriile care ți-au fost adresate, privirile piezișe, ironiile aruncate ca pe un prilej al testării stabilității interioare. Sînt suficient de în contact cu mine însumi, cu Taina sufletului meu încît să nu fiu dezechilibrat de potrivnicul din mine și de criticii din exterior? Am nevoie să fiu apreciat de ceilalți ca să fiu bine? Sau îmi sînt suficiente iubirea și grija care izvorăsc din adîncul meu?

Într-un tîrziu, mi-am dat seama că îmi scăpase din vedere ceea ce era mai important. Fusesem fascinat de acest dar al imperfecțiunii care are puterea de a mă elibera de mecanismele mele de supraviețuire și care mă deschide către resursele neștiute ale sufletului meu. Mă lipisem de acel „cînd sînt slab, atunci sînt tare“, de acea putere de dincolo de putere. Și nu observasem că în acest fel căzusem iar în capcana nevoii de putere manifestate, de această dată, prin acceptarea imperfecțiunii. Ceea ce ratasem era acel „mă bucur“. Trecusem cu vederea peste ceea ce este mai important: bucuria. 

Și acum, regăsind-o pe acest final de text, îmi dau seama că bucuria a fost lîngă mine tot timpul. Fusese doar acoperită de gălăgia neîncrederii în mine însumi. Acum, văzînd-o cu mai multă claritate, este liniște.

Andrei Găitănaru este psihoterapeut și publicist.

Foto: wikimedia commons

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

talharie la Suceava
Bărbat atacat în timp ce vorbea la telefon cu soția din Italia. Agresorii i-au sărit în spate. Femeia a alarmat rudele
Bărbatul se îndrepta seara către casă și vorbea la telefon cu soția aflată la muncă în Italia, când a fost atacat brusc din spate. Omul a fost găsit inconștient într-un șanț de fratele său și de echipajul medical.
Lopes jpg
Fost antrenor al lotului brazilian de gimnastică, condamnat la 109 ani de închisoare!
Lumea sportului din „Țara Cafelei“ a fost zguduită de o știre-bombă.
DINAMO BUCURESTI FC PORTO, EHF CHAMPIONS LEAGUE (30 09 2021) (1) jpg
Dinamo, prima victorie în Liga Campionilor la handbal. Românii au trecut fără emoții de Porto
Dinamo a câștigat în Sala Polivalentă din București, cu FC Porto, scor 32-27, în etapa a 4-a din Grupa A a Ligii Campionilor la handbal masculin.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.