Darul imperfecțiunii și bucuria
De fiecare dată cînd mă apuc de scris un nou articol încep prin a mă lupta cu o formă insidioasă de blocaj. Un fel de astenie difuză care poartă amprenta gălăgiei critice din interiorul meu și care îmi strecoară toxina neîncrederii. Așa cum se întîmplă și acum. Dacă nu o să fie bine? Dacă îmi va scăpa ceva important? O să iasă o treabă mediocră! Și voi fi luat în rîs. Te-ai găsit să scrii iar... Vezi, de aia merge greu textul, pentru că, de fapt, nu e de tine. Mai bine te refugiezi în altceva! Oare ce se mai întîmplă pe Facebook? Ce-o mai fi prin frigider?
Uneori sînt vizitat de fantomele celor care, sub pretextul discernămîntului, au manifestat față de mine o respingere disprețuitoare. Iar pentru a scăpa de aceste voci distructive, soluția a părut a fi mereu o improbabilă perfecțiune. Să le arăt eu că știu! Cuvinte șlefuite căznit în căutarea unei iluzorii desăvîrșiri. Fraze aranjate cu penseta fricii mele de a fi judecat și de a fi respins.
Foarte mulți dintre noi avem o relație complicată cu perfecțiunea. Ne-o dorim pentru a ne asigura că sîntem văzuți și prețuiți de ceilalți. Dar o trăim ca pe o povară cumplită, ca pe un scop intangibil. În 1982, analista jungiană Marion Woodman scria Addiction to Perfection și dădea mai mult contur universului acestor răni cumplite numite respingere, dispreț, dezamăgire. Răni pe care mulți dintre noi le-am primit în locul unei iubiri necondiționate și în locul protecției. Răni pe care încercăm să le anesteziem gonind după această perfecțiune, care este o formă de putere și care ar trebui să joace rolul unei vize de liber acces către inima celuilalt. Ce paradoxal, de parcă am încerca să mituim iubirea!
„În esență, sugerez că mulți dintre noi sîntem dependeți într-un fel sau altul, deoarece cultura noastră patriarhală pune accentul pe specializare și perfecțiune. Determinați să avem cele mai bune rezultate la școală, la serviciu, în relațiile noastre, încercăm să ne transformăm în opere de artă. Lucrînd atît de mult pentru a ne crea propria perfecțiune, uităm că sîntem ființe umane“ (Marion Woodman).
În urmă cu mulți ani eram prezent în cadrul unui colocviu organizat la Colegiul Noua Europă. Îmi așteptam tensionat rîndul și îl urmăream pe unul dintre profesorii cei mai dragi inimii și minții mele. Remarcasem, de la un moment dat, că de fiecare dată cînd cineva lua cuvîntul, profesorul se întorcea spre acesta cu multă atenție și curiozitate. Ba chiar și cu un strop de speranță. Totul pînă cînd devenea clar faptul că cel care vorbea nu o făcea pentru ceilalți, nu pentru idee, ci pentru el însuși, într-o încercare dureroasă de a arăta cît de inteligent este. Mi-am dat atunci seama că sînt fix în aceeași situație. Că tocmai mă pregăteam să mă lansez într-o expunere la capătul căreia ar fi trebuit ca ceilalți să mă admire. Analiză conceptuală, argumente, note de subsol, cîteva etimologii. Ce mai, eram cu temele făcute! Un elev premiant în așteptarea unei coronițe care nu mai venea. Am schimbat atunci întreaga abordare. Fusesem adus acolo de entuziasmul scufundării oneste într-un univers de întrebări, nu pentru a face pe deșteptul. Așa că m-am străduit să evit asta, lăsîndu-mă călăuzit de acel sentiment plăcut al împărtășirii unei idei care, încet-încet, iese la suprafață. La finalul prezentării am observat pe buzele profesorului un „Bravo!“ discret și încîntat. Evident, am fost inundat de bucurie, străbătut de un sentiment al validării și al aparținerii. Eram tare! Doar că fusesem tare abia atunci cînd nu mai căutasem asta! Obținusem un crîmpei de admirație doar pentru că renunțasem la a mai fi admirat. Lăsasem perfecțiunea și mirajul puterii deoparte, mă asigurasem că ceea ce spun este suficient de bun și căutasem să împărtășesc bucuria unei explorări.
Spaima de mediocritate și adicția de per-fec-țiune sînt rodul unei profunde răni de a-bandon. O rană care se naște atunci cînd instanțele parentale inițiale – părinții, bunicii sau alte figuri care au purtat marca autorității în copilăria noastră – nu au manifestat iubirea și compasiunea de care aveam nevoie. Ne-au oferit, în schimb, varii forme de neglijare emoțională și de respingere. Se instalează sindromul elevului premiant, al băiatului sau al fetei bune. Învățăm să ne facem ireproșabil treaba, să luăm doar note mari, să excelăm în ceea ce facem, să ne sacrificăm pentru ceilalți, să nu spunem niciodată „nu“, să țintim mai sus, tot mai sus, fără a mai ține cont de noi. „Per aspera ad astra“ este și mantra celor pentru care performanța este o cale de acces către admirația și iubirea celorlalți. Prețul plătit este pierderea capacității de a fi conștienți de propriile lor dorințe și nevoi, de sentimentele lor adînci, de vulnerabilitatea lor. Palmaresul lor este expresia golului lor.
Povestea aceasta, care pentru fiecare dintre noi a început demult, are la bază „disprețul și privirea distrugătoare a părintelui traumatizant. Rușinea toxică poate fi provocată și de neglijența sau de respingerea parentală“ -(Pete Walker, PTSD, recuperarea în urma tra-umei, abuzului sau neglijenței emoționale, Editura Herald, București, 2022, p. 35). Copilăria mea și a multora dintre cei cu care lucrez în cabinet este presărată de formele de indisponibilitate ale părinților noștri: spiritul critic al acestora, depresia lor devitalizantă, furia provocată de frustrările vieții, incapacitatea de a-și proteja copilul atunci cînd acesta are atît de multă nevoie. „Părinții care ignoră sau întorc în mod frecvent spatele apelurilor pentru atenție, conexiune sau ajutor din partea copilului îl abandonează pe acesta în fața unei cantități de frică greu de gestionat, iar copilul, în cele din urmă, renunță și cedează în fața sentimentelor de neputință și lipsă de speranță deprimante“ -(Pete Walker, p. 41). Cel mai adesea, într-un gest inconștient pur defensiv, în psihicul copilului are loc o polarizare. Pe de o parte, copilul își însușește armele persecutorului, adică în el se naște un critic interior indisponibil, care cere neîncetat perfecțiunea și care controlează cu instrumentele disprețului și ale rușinii. Pe de altă parte, în copil se solidifică o parte regresată, un copil veșnic neajutorat, o victimă care tînjește neîncetat după acceptarea și validarea pe care figura indisponibilă emoțional nu o oferă. Criticul abuziv interior este cel care pretinde perfecțiunea. Copilul rănit interior este cel care tinde către această iluzorie perfecțiune. Cei doi sînt cele două fețe ale aceleiași monede: trauma abandonului emoțional.
La jumătatea secolului XX, Donald Winnicott, un psihanalist și pediatru britanic, sublinia în mai multe dintre lucrările sale faptul că a fi un părinte bun nu înseamnă a fi un părinte perfect, ci doar „a good enough father or mother“. Această înțelegere îi ajută pe părinți să se elibereze de tendința de a fi prea preocupați de copiii lor, sufocant de grijulii cu aceștia. Dacă în primii doi ani de viață copilul primește o iubire necondiționată, care pune bazele sentimentului sănătos de a fi văzut, auzit și înțeles, ulterior el începe să fie introdus treptat în lumea condițiilor și a regulilor care limitează grandoarea specifică vîrstei. Cei mici sînt ajutați să aibă experiența limitei, a faptului că nu este totul despre ei, a separării de părinte, dar și a reparării relației cu acesta. Astfel sînt ajutați să gestioneze pierderea iluziei narcisice a omnipotenței și a nevoii de a fi atotputernici. Ceea ce copiii primesc este darul imperfecțiunii, al posibilității de a face greșeli. Ei învață treptat că se pot manifesta autentic, că pot eșua, că pot greși fără teama abandonului. Acesta este momentul simbolic expus în povești și mituri în care eroul moare – altfel spus, în care cel plecat pe drumul aventurii propriei vieți își acceptă limitele, descoperă smerenia și compensează lipsurile sale cerînd ajutorul sau căutînd să repare într-un fel sau altul aroganța manifestată pînă atunci.
M-am gîndit adesea la acel pasaj din cea de-a doua epistolă către Corinteni în care Sfîntul Apostol Pavel spune: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strîmtorări pentru Hristos, căci, cînd sînt slab, atunci sînt tare“ (2 Cor. 12, 9-10). Să accepți slăbiciunile stînjenitoare, imperfecțiunea inevitabilă, injuriile care ți-au fost adresate, privirile piezișe, ironiile aruncate ca pe un prilej al testării stabilității interioare. Sînt suficient de în contact cu mine însumi, cu Taina sufletului meu încît să nu fiu dezechilibrat de potrivnicul din mine și de criticii din exterior? Am nevoie să fiu apreciat de ceilalți ca să fiu bine? Sau îmi sînt suficiente iubirea și grija care izvorăsc din adîncul meu?
Într-un tîrziu, mi-am dat seama că îmi scăpase din vedere ceea ce era mai important. Fusesem fascinat de acest dar al imperfecțiunii care are puterea de a mă elibera de mecanismele mele de supraviețuire și care mă deschide către resursele neștiute ale sufletului meu. Mă lipisem de acel „cînd sînt slab, atunci sînt tare“, de acea putere de dincolo de putere. Și nu observasem că în acest fel căzusem iar în capcana nevoii de putere manifestate, de această dată, prin acceptarea imperfecțiunii. Ceea ce ratasem era acel „mă bucur“. Trecusem cu vederea peste ceea ce este mai important: bucuria.
Și acum, regăsind-o pe acest final de text, îmi dau seama că bucuria a fost lîngă mine tot timpul. Fusese doar acoperită de gălăgia neîncrederii în mine însumi. Acum, văzînd-o cu mai multă claritate, este liniște.
Andrei Găitănaru este psihoterapeut și publicist.
Foto: wikimedia commons
