Dancing Queen
Mai întîi am cotrobăit în dulapurile bunicii, sub privirea ei atentă, din fotografia mărită și înrămată care o înfățișa în rochie de mireasă, alături de bunicul. Am inventariat curioasă colecția de nasturi-bijuterie (mărturii ale meseriei sale de croitoreasă), rochiile făcute de mîna ei, mănușile din dantelă și cele croșetate, voaleta neagră, fină, șiragurile de mărgele. Mărgăritarul despre care mi-a povestit că-l găsise pe malul mării într-o dimineață, spălat de ape.
Mai tîrziu am trecut la dulapurile mamei.
Așteptam cu nerăbdare orele în care rămîneam singură în casă. Puneam CD-uri cu ABBA, pentru că mama cîntase la cor și semăna izbitor cu Anni-Frid. Scotoceam printre albume vechi și scrisori legate cu panglică. Într-o fotografie alb-negru, privește în gol o tînără cu ochi negri, migdalați, cu bucle negre mărunte, tapate în stilul inconfundabil al anilor ’80. Într-una color, pe fundalul mov al studioului foto, aceeași fată îmi zîmbește în rochia de mireasă din dantelă, cu un colier de perle à la Prințesa Diana. Cine era mama înainte de mine?
Nu aveam voie să-i port hainele, așa încît erau cu atît mai ispititoare. Pătrundeam pe teritoriul interzis, în dormitorul părinților, scoteam toate umerașele din șifonierul ei și le întindeam pe pat, unul cîte unul, ca pe exponate scumpe dintr-un muzeu al modei. Tunica piersicie brodată, adusă din Israel. Cămașa cu nasturi turcoaz croită chiar de ea după tipare din Burda. Rochia albastră cu model floral pe care o purtase în timp ce era însărcinată. Iile și fustele cloș. Apoi, separat, taioarele elegante, fustele-creion și pantalonii-țigaretă de mers la birou. Pantofii cu baretă Mary Jane din piele de șarpe, cu toc subțire, și sandalele cu talpă ortopedică. O haină de blană grea.
Prea mari pentru mine, le probam pe fiecare în parte. Fără a semăna fizic cu mama, am căutat constant s-o imit, să intru în rolul ei.
Dimineața, înainte să plece la muncă, îmi plăcea să mă așez pe pat și s-o observ în timp ce se machia. Fard roz prăfuit la ochi, ruj roșu, cercei mici, un pandantiv cu elefant rubiniu. Un puf de Hot Couture de la Givenchy. Cînd aveam noroc, ne urcam în Dacia albă și mă lua cu ea în biroul de pe strada Toamnei, unde, printre bibliorafturile burdușite cu acte, o reproducere din Persistența memoriei se prelingea pe perete.
La aproape 33 de ani, încă mă joc cu hainele mamei. Acum, toate îmi vin. O parte au ajuns în dulapul meu, găsindu-și noi povești prin mine. Să le port nu doar le dă o a doua viață, ci mă și apropie de mama, pe care o pot lua peste tot cu mine, imagine a stilului și eroină personală. N-o imit neapărat pe mama aceea din fotografiile alb-negru de dinainte de nașterea mea, descoperite în spatele șifonierului, nici pe directoarea în taioare cu gust, ci una creată de mine umplînd golurile din fotografii și amintiri. Și hippie, și serioasă, și blîndă, și aspră. Lecțiile învățate de la ea trec mai departe de vestimentație: e șic să înveți, să fii atentă la istorie, să fii cu ochii pe politică. Să muncești din greu. Să asculți, să fii atent la nevoile celor din jur, să ajuți. Uneori, să înduri.
Cînd eram mică, mama nu era deloc fericită că-i umblam prin lucruri. Aveam de fiecare dată grijă să nu las urme, dar privirea ei ageră observa imediat orice infracțiune. Taxa imediat orice i se părea nepotrivit: blugii prea strîmți, fustele și tricourile prea scurte ale anilor 2000. Prima dată cînd m-am vopsit roșcată, nu i-a plăcut. I s-a părut că mă face și mai palidă. Iar acum? Acum mama s-a vopsit și ea roșcată. Ceea ce e, în felul ei, cea mai frumoasă declarație de dragoste.
Cristina Ștefan este redactoare de carte și jurnalistă.
