D'ale studenţiei în comunism - trei secvenţe bricolate

„Din studenţie, astăzi amintiri plăcute, dar trăite într-un fel...“ îmi spune cu nostalgie o fostă profesoară de liceu, pe care o invitasem să depănăm amintiri din perioada studenţiei ei optzeciste, în cadrul unui proiect de microcercetări asupra acestui episod, pe nedrept ignorat de către cei ce se îndeletnicesc astăzi cu ale comunismului meandre. Fenomen puţin cunoscut, darămite studiat, studenţia în comunism se cere şi merită consemnată într-o carte albastră, adică dezamorsată politic şi ideologic, o carte care să surprindă textura ei specifică şi să reflecte, alternativ, o citire a comunismului într-o cheie joasă, adică pornind de la cei care au experimentat-o şi pot povesti acum. Şi pentru că am întrebat, iată cîte ceva din ce am aflat.

Căminul – microcosmos al vieţii studenţeşti

Existau cămine separate – de fete, de băieţi şi de nefamilişti – în care nu puteai intra oricum. Cel mai adesea te descurcai cu portarul – şi încă lesne, dacă-i dădeai un pol sau o ţigară bună – sau, în cazul celor mai atleţi, prin escaladarea pieptişă a clădirii. Dacă nu te încumetai astfel, îţi anunţai judicios vizita la poarta căminului – portarului revenindu-i sarcina de a face curse pentru chemarea jos, la „parloar“, a celor vizaţi – sau puteai oricînd risca strigînd direct numele celui căutat – fapt care te putea expune răspunsului neîntîrziat nu doar al unui Andrei sau al unei Andree, după caz, ci a 10-15 persoane purtînd numele respectiv. Mai aflu că, odată depăşite aceste mici obstacole, vizita într-un cămin studenţesc îţi prilejuia o lectură variată de anunţuri de vînzări-cumpărări sau trocuri, dovadă că liberul schimb era la el acasă – şi prosper încă. Ce negustorea studentul căminist în anii ’80? Ei bine, un inventar al comerţului ambulant („la negru“), făcut în trecere şi chiar şi după 30 de ani, nu ar omite: blugii Levi’s sau „vrangler“ (la mare căutare, cumpăraţi de la studenţii străini, adesea cu banii obţinuţi din vînzarea cartelei de cantină, obligatorie pentru căminişti), Carpaţi f.f. (adică fără filtru), hîrtie de calc (scumpă la vedere în librării, dar atît de utilă pentru proiecte), stilouri chinezeşti, ciorapi, jachete, reviste de modă, BR256 (pour les connaisseurs – bere rece la camera 256), ţigări chinezeşti, Kent cu bucata, ceai Dragon, frigider Fram, discuri pentru toate gusturile, tranzistori, circuite integrale. De bun uz intern erau şi „adresele utile“, precum tuns 423, epilat 37, manichiură 102, croit haine 306 ş.a.m.d. Şi odată lămurită treaba cu mica publicitate de perete, surîzi amar aflînd de „intemperiile“ (a se citi condiţiile) din cămin suportate cu stoicism, adică punînd un pulovăr şi o geacă pe tine la culcare – căci caloriferele erau sloi şi afară erau -10º –, bîjbîind pe întuneric pe coridoare în timpul penelor „voluntare“ de curent, aşteptînd în zadar apa caldă sau „instalatorul român“ (care ori e beat, ori nu se pricepe, ori nu vine), încercînd – doar cîteodată cu succes – să eviţi gîndacii care îşi fac treaba lor gîndăcească, nepăsători la loviturile de papuc, sau şobolanii care mişună ludic, imuni la DDT. Şi ar mai fi de povestit despre aşa-numita autogospodărire, activitate obligatorie care presupunea participarea studenţilor, o dată pe lună, la curăţenia coridoarelor şi a grupurilor sanitare, precum şi la asigurarea pazei la cămin. O corvoadă în plus pentru studenţi, chiar dacă, în ziua respectivă, erau scutiţi de la facultate. Autogospodărire se cerea şi la cantină, unde, tot o dată pe lună, făceai de serviciu, adică spălai şi curăţai cartofi şi ceapă, de-ţi plîngeai de milă, debarasai şi spălai vase, toate în folosul comunităţii studenţeşti. Şi tot la cantină, te mulţumeai fatalist, mai ales după aşteptatul îndelung la cozi şerpuite, cu felurile invariabile pe bază de cartofi, varză, macaroane, asezonate deseori cu „zburătoare cu balenă“ (adică pui cu peşte) sau tochitura de talpă (de vită). Ca strategii de supravieţuire, fetele puteau să „facă dublu“ (două pe o cartelă), iar băieţii care nu aveau cartelă puteau încropi o masă consistentă ca bandişti, scrutînd ager tăvile cu resturi de pe banda rulantă.

PTAP – Mult zgomot pentru nimic

Despre PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei) mi s-a povestit în fel şi chip, în mod hazliu sau cu năduf, cu mîndrie sau cu nepăsare, de către foste studente optzeciste, protagoniste ale unei armate pe cinste (în comparaţie cu „teriştii“ – alias colegii lor de facultate pentru care armata era cu termen redus, de 9 luni), desfăşurată în primii trei ani de facultate. Povestea, pe scurt, se prezintă astfel: convocată încă din primele zile ale anului universitar la comandamentul armatei pentru vizita medicală, aflai că, dacă erai bine făcută, adică nu aveai doar un 1,40 m şi 42 de kg sau platfus sau orice boală mai gravă, nu scăpai. Şi se dădea pe inventar „harnaşamentul“, care cuprindea echipamentul pe mărimi aproximative şi pe două sezoane. „Colecţia“ toamnă-iarnă cuprindea tunica din veston, musai de închis pînă la ultima copcă, mantaua zdravănă, lungă şi strîmtă, îmbrăcată şi încheiată doar prin scuturare şi cu ajutor susţinut din partea colegelor, bocancii rezistenţi, testaţi cu succes pe munte în drumeţii, pantalonii groşi din dimie; iar cea de primavară-vară era formată invariabil din: bluză subţire kaki, încinsă cu centura militară cu steaua României, pantaloni de doc, aceiaşi bocanci buni de luat pe munte şi faimoasa bonetă purtată ţanţoş – adică soldăţeşte – pe frunte. Astfel mobilată, te prezentai o dată pe săptămînă la pregătirea militară teoretică, unde luai notiţe, printre altele (încă strict secrete) despre tehnici de luptă şi de apărare, cu precădere împotriva atacurilor chimice (vestitul pachet antichimic cu masca de gaz), biologice sau chiar atomice. Palpitantă era însă partea de instructaj practic, făcută de căpităniţele-locotenente, cu alinierea în dispozitiv, marşul cu aferentele comenzi de stînga şi dreapta-mprejur, desfacerea şi reasamblarea unui AKM rusesc, toate culminînd cu vestitele trageri în poligon cu arme de pe vremea războiului, renumite ca inerente dislocatoare de umeri. Şi mai erau şi convocările desfăşurate după încheierea sesiunii de vară, cînd numai de armată nu mai aveai chef, dar rămîneai în cămin – pe cheltuiala statului, de data asta – pentru a participa la trageri suplimentare, bătut marşul pe cîmp sau simulat atacuri prin lanul de porumb, cu avînt şi ariergardă şi mult zgomot pentru nimic. La sfîrşitul anului III, obţineai, victorioasă – după examen şi jurămînt – livretul militar, întrebîndu-te retoric la ce-ţi foloseşte ca, peste ani, să afli sigur: la nimic.

Îţi mai aduci aminte, toamnă, eram studenţi, culegători de roşii?!

Practica agricolă reprezintă cu siguranţă un loc comun în biografiile studenţilor de dinainte de ’89, variaţiunile pe această temă incluzînd geografia diversă a muncilor prestate volens-nolens în folosul IAS-urilor şi CAP-urilor din toată ţara. Şi dacă vă întrebaţi – cum se întrebau şi ei la vremea respectivă – de ce sînt pe tarlale, şi nu în amfiteatre, vina era dată de lipsa de forţă de muncă manuală necalificată, din ce în ce mai greu de găsit la sat – de cînd ţăranul s-a angajat în fabrici –, dar ieftină şi la îndemînă pe băncile facultăţilor, ca-n vestitul banc cu maybe the students. Toate ambalate în trîmbiţatul principiu al integrării învăţămîntului cu producţia, alibiul perfect al cultului muncii pentru producţie. Faptele fiind consumate, rămîn în urmă amintiri cu sau fără cîntec despre aşa-numitele „amfiteatre ale recoltei“ de la Jegălia, Popeşti-Leordeni, Recaş, Nazarcea etc., unde „interdisciplinaritatea“ era la ea acasă: politehniştii culegeau şi sortau roşii (Roma şi Red Top), mediciniştii disecau (depănuşau) tacticos porumbul, filozofii culegeau şi discriminau (a se citi sortau) merele pe categorii gen ionatan, golden auriu sau gura-oii, geografii descopereau că păstăile de fasole se culeg mai bine în doi, filologii fasonau şi sortau de zor usturoiul (că deh! nu le-a plăcut cartea), economiştii, deghizaţi şi ei în sorteuri de ceapă, o împărţeau statistic în arpagic de piaţă sau de siloz („Foaie verde, foaie lată/ Bine e să sortezi ceapă“), în timp ce colegii de la Drept umpleau benele de struguri pentru export. (Ce mai fac studenţii de la Drept? Bene, bene, merci“). E adevărat că mai sus-pomenitele acţiuni te făceau să apreciezi facultatea şi să duci dorul sălilor de curs. Rămîne în urmă un tablou impresionist, de „natură cu studenţi“ – da, emblematic de-acum – buni culegători de orice...

Corina Cimpoieru este doctorandă în Sociologie în cadrul SNSPA.