Cuvinte frumoase, pentru lucruri simple </br> - interviu cu Varujan PAMBUCCIAN, menbru în Comisia pentru Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor din Camera Deputaţilor -
În general căutăm cuvinte frumoase pentru lucrurile simple. Hai să le spunem în cuvinte simple: vorbim de acces la o reţea de comunicaţii şi acces la conţinut. Ambele au şi o acoperire în politici publice. Deoarece accesul la reţeaua de comunicaţii are sens economic pentru un operator în zonele care îi furnizează acestuia o sursă de cîştig rezonabil. Există însă foarte multe zone, în orice ţară, nu doar în România, unde costurile pe care le oferă un operator nu sînt justificate. Şi aici intervine politica publică a statului respectiv: dacă acesta consideră că accesul la o reţea de comunicaţii este o chestiune importantă pentru dezvoltarea lui. În sensul acesta, state diferite au abordat strategii foarte diferite. Sînt zone unde operatorilor li se subvenţionează accesul direct, altele în care utilizatorului i se facilitează, printr-o subvenţie, accesul respectiv; şi situaţii, precum în cazul UE, cînd există un fond special, Fondul de serviciu universal, care exact asta oferă: o compensaţie bănească operatorului, care să-l aducă din situaţia de pierdere de bani într-una de echilibru în zonele cu potenţial economic scăzut. Şi în România există fondul acesta, este în grija ANCOM-ului (Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii), un fond la care au contribuit toţi operatorii (lună de lună au cotizat o anumită sumă) şi care ar trebui folosit pentru a asigura acest tip de acces. A fost utilizat doar într-o mică măsură, dar nu cred că a avut un efect semnificativ în ceea ce priveşte accesul zonelor defavorizate, din perspectiva comunicaţiilor la o reţea. Sînt o gramadă de localităţi în care ANCOM a construit telecentre. Din punctul meu de vedere, telecentrele nu sînt soluţia cea mai fericită. Soluţia fericită este cea în care fiecare utilizator final are acces singur, la el acasă... Care este situaţia accesului la Internet în România? În România, în momentul de faţă, accesul la Internet este destul de semnificativ. Cam 50% din populaţie are acces în mod curent. Din păcate, vorbim de 50% din cei situaţi în general în (marile) oraşe, mult mai puţin în zona rurală. Aceasta a fost neglijată, pe de o parte, pentru că, din punctul de vedere al unui operator, costurile sînt mai mari decît veniturile; pe de alta, din cauza banilor puţini pentru politicile publice în domeniu. Dar în privinţa accesului la conţinut? În momentul în care ai asigurat accesul la Internet, ai asigurat şi accesul la oricare tip de conţinut. În domeniul conţinutului, s-au făcut cîteva lucruri. Primul ţine de plata taxelor şi impozitelor locale: din nefericire, un mecanism foarte greoi. Al doilea " de preschimbarea permiselor auto. Pentru populaţie, cam acestea sînt serviciile oferite clar şi cu oarecare istorie în spate. Dacă ne referim la agenţii economici, probabil că România deţine una dintre cele mai avansate metode de a participa la achiziţiile publice: portalul e-licitaţie, care a fost făcut de mult şi foarte bine: cu economii semnificative în achiziţiile publice şi suscitînd interes şi din partea altor ţări, care au dorit să-l preia de la noi. Un alt serviciu public oferit de mult şi foarte bine este cel de asistare a profesorului în timpul orei: serviciul educaţional informatizat pe care-l oferă Ministerul Educaţiei în foarte multe dintre şcolile din România. Care sînt cauzele numărului mic de servicii publice oferite populaţiei pe Internet? Există două chestiuni care nu au fost rezolvate. Prima ţine de faptul că, în orice fel de relaţie oficială pe care un individ sau o firmă o are cu statul, entitatea respectivă trebuie să semneze ceva. Trebuie să se identifice într-un mod nerepudiabil: dacă cumva există un proces în instanţă generat de un anumit document, omul acela să nu poată spune "aceasta nu e semnătura mea". Lucrul acesta este generat de Legea Semnăturii electronice, în funcţiune de foarte mult timp în România. Tot de foarte mult timp am făcut o lege prin care puneam ceva foarte util în cartea de identitate a cetăţenilor Rom
