Curajul lui Jung

Iniţiativa acestui colocviu aparţine domnului Vasile Dem. Zamfirescu, un vechi prieten care se ocupă solitar, în România, de editarea unor lucrări de psihanaliză, iar acum, în mod special, de editarea operelor lui Jung. Solitar, pentru că aşa se fac la noi în general lucrurile: în grupuri mici sau de unul singur. Important însă este că lucrurile se fac pînă la urmă. Cu ocazia lansării acestei ediţii Jung, ne-am gîndit să organizăm şi o dezbatere, prilej cu care am constatat că nu avem prea mulţi jungieni. În timp ce Freud a început să se consolideze în România, pentru cunoaşterea lui existînd un consistent efort instituţional, în materie de Jung lucrurile par să fie oarecum la început. E curios că e aşa pentru că Jung este, într-un anumit sens, o lectură mai spectaculoasă decît cea a lui Freud, o combinaţie foarte ciudată (şi, pentru mine, foarte atrăgătoare) între un stil riguros, aproape burghez (a fost un om cu o carieră academică solidă şi cu o viaţă de familie foarte aşezată) şi un gust pentru abisal, pentru penumbre, cu totul ieşit din comun. E ceva foarte elveţian în asta, pentru că Elveţia este o ţară în care bancherii convieţuiesc cu pictori ca Füssli, unul dintre cei pe care suprarealiştii îi invocă adesea ca maeştri fondatori. Combinaţia asta între o stabilitate leonină şi o abisalitate germanică este caracteristică pentru Jung, care spune la un moment dat: "am făcut experienţe interioare atît de delirante, încît mi-am dat seama că, făcînd acelaşi tip de experienţe, oameni ca Nietzsche sau Hölderlin au capotat. Mi s-a întîmplat să pot supravieţui". Probabil principala calitate a lui Jung ca terapeut, ca cercetător, ca antropolog (am spune astăzi) este curajul. El a avut curajul să-şi rişte sănătatea interioară printr-un experimentalism dus la limită, dar a avut curajul să-şi rişte şi prestigiul. Într-o lume care nu era încă atît de frăgezită încît să accepte asemenea "marginalităţi", el vorbea despre alchimie şi astrologie, anunţînd chiar un moment în care ele vor deveni discipline universitare... A răscolit manuscrise alchimice sibilinice, le-a tradus şi le-a interpretat. Lectura lui Jung cere, din acest punct de vedere, un efort cultural mai amplu poate decît lectura altor psihanalişti. Jung este o conştiinţă de cultură, cineva bine instalat în viaţa şi istoria intelectuală a Europei şi, prin urmare, citirea lui pretinde cititorului un antrenament asemănător. Jung a riscat să pară ştiinţific impur, să pară un mag ("Riscul meu este să par un magician", spunea uneori), un "profet" care manevrează lucruri discutabile. Riscul acesta asumat a dus pînă la urmă la o monumentală operă validă. Jung este, de asemenea, un om de graniţă, cineva care e mereu prost plasat. Teologii îi reproşează că psihologizează domeniul religiosului, oamenii de ştiinţă îi reproşează că umblă prea mult la mitologii şi că ezită între mitologizare şi mistificare. El însuşi era sfîşiat între tendinţe contradictorii - se teme mereu că rigoarea lui e pusă la îndoială şi că va părea un om de artă; pe de altă parte, are o asemenea atracţie pentru artă (şi nu pentru arta în genere, ci pentru arta ca meşteşug, pe care îl practică la un moment dat), încît se pot face albume cu lucrările lui. Lucrul cel mai semnificativ, poate, şi cel mai înnoitor la Jung este o răsturnare totală de perspectivă - aş spune - în analiza inconştientului, faţă de profesorul său Freud, căruia îi datorează atît de mult. Problema lui Freud era să găsească metode de vindecare a nevrozelor. El o spune la un moment dat foarte apăsat şi cu o modestie care nu îl caracteriza întotdeauna: "Intenţia psihanalizei a constat în explicarea nevrozelor. Psihanaliza nu a avut niciodată pretenţia să dea o teorie completă a vieţii psihice a omului în general". Putem opune această aserţiune a lui Freud din Eseuri de psihanaliză (1927) unui citat din Jung dintr-un text din Seelenprobleme der Gegenwart, unde acesta din urmă se referă exact la raporturile lui cu Freud: "Eu vreau, dimpotrivă, să înţeleg omul din perspectiva sănătăţii sale, ba chiar să îl eliberez pe bolnav de acea psihologie care străbate fiecare pagină a operei lui Freud". Cu alte cuvinte, Freud este orientat spre terapeutică şi spre studiul patologiei umane, în timp ce Jung propune, în fond, o teorie a normalităţii şi, la limită, o antropologie. Tema bolii ca normalitate, respectiv normalitatea bolii ca temă de cercetare există în istoria medicinei, chiar dacă nu foarte apăsat, avînd şi un predecesor elveţian, un anume Troxler de la Universitatea din Berna care, la jumătatea secolului al XIX-lea, şi-a scandalizat colegii (fapt consemnat în Istoria Universităţii din Berna) declarînd că trebuie reiterată ideea de normalitate a bolii. Boala este un proces la fel de firesc şi natural - spunea el - ca orice alt proces care are loc în lumea viului, iar noi nu sîntem în stare să o înţelegem pentru că sîntem blocaţi în conceptul de anormalitate. Aceasta era, în secolul al XIX-lea, o teorie extrem de curajoasă. Ceea ce face Jung, în fond, este să încerce să demonstreze că ceea ce numim în general boală psihică face parte dintr-o complicată manifestare a fiinţei noastre interioare, care trebuie citită şi analizată ca atare. Sînt sigur că veţi afla mai multe din comunicările ce vor urma, şi îmi fac iluzia că, după acest colocviu, măcar jumătate din cei prezenţi (şi sînt foarte mulţi tineri de faţă) vor deveni jungieni. Sau măcar doi... (discurs rostit în deschiderea colocviului Actualitatea lui Jung în România, Colegiul "Noua Europă", 20 octombrie)