Curajul de a fi "de stînga"

Fără îndoială, a fi de stînga în spaţiul postcomunist şi intelectual, în România pe deasupra, nu e alegerea cea mai "cool" sau "marfă", dintre cele posibile. Scuzaţi licenţele a-intelectuale, dar prizate de high-life-ul dîmboviţean! Revenind la un ton serios, doar aşa îi stă bine unui intelectual, nu-i aşa, reflecţia asupra condiţiei stîngii în România postdecembristă trebuie să răspundă la două întrebări-cheie: prima - care este genealogia ideii de "intelectual de stînga"? Şi, a doua - ce înseamnă a fi intelectual, şi de stînga? Metoda genealogică ne oferă la prima întrebare mai multe răspunsuri, cu grade diferite de generalitate şi profunzime. Mai întîi, putem constata faptul istoric că, în procesul de formare a naţiunilor moderne din Europa Centrală şi de Est, elitele au fost naţionale şi, în cazul românesc, ortodoxiste. Relevanţa factorului religios pentru demonstraţia de faţă este aceea că elitele culturale nu au acceptat explicaţia raţionalist-iluministă asupra lumii, preluată de doctrinele de stînga, inclusiv de marxism, preferînd speculaţia metafizică. Astfel, în epoca interbelică, intelectualitatea a fost preponderent de dreapta, fără ca stînga intelectuală să fie lipsită de relevanţă în planul creaţiei şi al manifestării publice. În perioada comunistă, aparatul de partid şi poliţia politică au epurat, fără milă, atît intelectualitatea de stînga, cît şi pe cea de dreapta, afirmîndu-se în anii '50-'60 o "intelighenţie" oportunistă şi dogmatică. După căderea regimului comunist, elitele de stînga a trebuit să facă faţă unui cumul de stigmate, integrate clivajului politic "anti-comunişti versus neo-comunişti". În primul rînd, lipsa de atractivitate a stîngii se datora pericolului de a fi considerat ca împărtăşind valori "străine", deoarece era foarte utilizată explicaţia potrivit căreia "comunismul este străin fibrei naţionale româneşti". Realitatea istorică este însă că românii au naţionalizat comunismul destul de repede şi în forme radicale. În al doilea rînd, stînga a fost confundată cu marxismul, iar eşecul sistemelor politice întemeiate pe marxism-leninism constituia o motivaţie suficientă pentru a respinge valorile stîngii democratice. Se menţinea ambiguitatea între comunism şi social-democraţie, uitîndu-se faptul că social-democraţii au fost consideraţi de Stalin drept principalii adversari ai comuniştilor, numindu-i "social-fascişti", iar social-democraţii români au sfîrşit, mulţi, în închisori. Adversitatea devenită tradiţională, la sfîrşitul primului război mondial, dintre social-democraţi şi comunişti, se manifestă şi astăzi, cel mai recent exemplu fiind relaţia dintre SPD şi Partidul Stîngii din Germania: Gerhard Schroeder ar prefera să rămînă în opoziţie decît să se alieze cu stînga neo-comunistă. Dar principalele obstacole în constituirea unei intelectualităţi româneşti de stînga, care să-şi asume public această identitate, sînt de natură politică. Mai întîi, "post-disidenţii" s-au declarat automat a fi "de dreapta", astfel încît prestigiul acestora a fost folosit în promovarea valorilor neo-conservatoare şi tradiţionaliste. Ar trebui spus însă că prestigiul "post-disidenţei" româneşti este supraestimat în comparaţie cu faptele sale, dacă ne gîndim la ce a însemnat disidenţa în Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria şi care au fost formele de manifestare în România. Dar aceasta este o altă chestiune, care ar merita o analiză aparte. Peste acest factor politic s-a suprapus experienţa nefericită a primilor doi ani de democraţie, cu mineriadele şi toate evenimentele tulburi, astfel încît a fi "de stînga" însemna, în logica maniheistă a unei societăţi în curs de modernizare, "ori eşti cu noi (Ťdemocraţii de dreapta»), ori eşti împotriva noastră", adică eşti cu cei "răi". Dar cel mai puternic inhibant al manifestării publice a intelectualităţii de stînga din România este "stigmatul colaboraţionismului": a fi de stînga însemna a fi, automat, alături de "corupţi" şi "autoritari". Or, să nu uităm faptul că intelectualităţii, celei umaniste în special, îi place să se creadă "deşteaptă", dar "curată", adică săracă, nepervertită de "afaceri", specialitatea "învîrtiţilor" de tranziţie. La aceşti factori am mai putea adăuga şi faptul că au devenit "de stînga" intelectuali cu ascendenţă în regimul comunist care, refuzînd naţionalismul, s-au refugiat în socialism. Manifestarea publică a unora dintre aceştia a creat impresia că stînga intelectuală românească ar fi prăfuită şi demodată. A fi intelectual de stînga în România înseamnă, în primul rînd, să respingi toate aceste "holisme", adică a fi de stînga nu înseamnă nici că eşti neo- sau cripto-comunist, dimpotrivă, nici corupt, nici oportunist. Aşa cum intelectualii de dreapta nu pot fi acuzaţi că ar fi "fascişti" sau că ar fi şi ei nişte corupţi sau nepricepuţi (aşa cum sînt acuzate a fi partidele pe care le susţin), decît în măsura în care s-au implicat în politică şi există dovezi că sînt necinstiţi, tot aşa intelectualitatea de stînga trebuie privită individual, nu în grup. A fi intelectual de stînga în România mileniului al III-lea înseamnă a depăşi stadiul provincial, încercînd să-ţi sincronizezi preocupările şi valorile cu cele ale modernităţii occidentale. Intelectualitatea de stînga are misiunea de a promova valorile toleranţei şi diversităţii, ale pluralismului cultural şi ale protejării minorităţilor etnice, sexuale sau politice, a încuraja mobilitatea socială şi investiţia în dezvoltarea capitalului uman, a recunoaşte virtuţile economiei de piaţă, dar nu şi ale societăţii de piaţă, a privilegia munca, nu dezvoltarea monopolistă a capitalurilor, a milita pentru transparenţă şi competiţie în politică, nu pentru oligarhii, fie ele chiar şi pluraliste. A fi intelectual de stînga înseamnă a respinge populismele, fie ele de stînga sau de dreapta, a prefera sincronismul cultural cu Occidentul, spiritul critic şi evitarea căderii în capcana de a deveni o "intelighenţie" prea mîndră de tradiţiile propriului trib. Nu în cele din urmă, a fi intelectual de stînga înseamnă a fi curajos în respingerea categorisirilor generale, a "holismelor", afirmîndu-ţi însă propria identitate, de persoană dornică să trăiască într-o lume construită pe valorile libertăţii, ale egalităţii, justiţiei şi solidarităţii sociale. Poate e prea mult, şi nu e la modă, dar cred că merită încercat. Atenţie, e o treabă pentru cei curajoşi!