Cupluri şi culturi

Pluralul dă peisajului antropologic al cuplului o diversitate năucitoare pentru cel neavizat. Spaţiul şi timpul sînt factori de variaţie care dezvoltă combinaţii spectaculoase între individ, cu particularităţile lui de gen, sexualitate, consangvinitate sau afinitate, şi locuire, grup, muncă, transmiterea bunurilor, poziţie socială. Nici o regulă nu stă în picioare în faţa atîtor soluţii de codificare a relaţiei dintre bărbat şi femeie. Stabilitatea este căutată şi trăită în moduri diferite. Dacă pentru un european monogamia este măsura ei, în alte părţi, poligamia privilegiază unul dintre genuri: masculinul, în poliginie (la musulmani sau la comunităţi din Africa şi Oceania), femininul, în poliandrie (societăţi din India şi Tibet, din Africa). Prin căsătorie, cuplul construieşte şi stabilizează grupul uman, fundînd o cultură "conjugală" care reglează raporturile dintre soţi şi cu grupurile de rudenie. Dar de la constituire pînă la căsătorie, cuplul poate parcurge trasee diverse, în funcţie de culturile care îl modelează. Societăţile tradiţionale îl prind într-o reţea de reglementări care asigură perpetuarea unei soluţii validate. Căutarea şi alegerea partenerului sînt acţiuni instituţionalizate, cu caracter public, prin participarea peţitorilor, "funcţionari" ai comunităţii abilitaţi în acest scop. Nici una dintre "stările" cuplului nu este lăsată la voia întîmplării. Tinerii îşi cunosc bine condiţia şi sînt pregătiţi pentru a parcurge acest traseu. Codificările culturale implică vestimentaţia, aspectul capului şi al părului, modul de a petrece timpul şi un adevărat calendar al condiţiei premaritale exprimat în obiceiuri. La români, anul este o unitate de timp care conţine şi o ritmică a cuplului. Iarna, cu ajutorul altei instituţii importante, ceata de feciori, grup de autoritate rituală, se asigură resursele feminine ale cuplului: în timpul sărbătorilor de Crăciun, fetele "de măritat" sînt "jucate" pentru prima dată, consacrare îndeplinită de un anume fecior, numit "fetelar". Tot în acest interval, o serie de acte care se asociază cu ceata de feciori şi obiceiul colindatului anunţă căsătoria unor cupluri deja constituite. "Semne" de toate felurile însoţesc perechea şi o fac recognoscibilă. Reculul este aproape imposibil. Bineînţeles că nu sînt excluse eşecul şi abaterea. Selecţia acestor marcaje, unele locale, altele mai puţin funcţionale în prezent sau redimensionate, surprinde raportul cuplului cu grupul. Individul care îşi caută perechea intră obligatoriu şi în "jocul" precis al comunităţii, cuplul parcurge, pînă la căsătorie, trepte prestabilite de legalizare. Societăţile posttradiţionale au schimbat relaţia cuplului şi a individului cu comunitatea. Diversitatea individuală a negociat avantajos dreptul la diferenţă şi la exprimare, iar cuplul a cîştigat mai multă libertate în raport cu legalitatea sau cutuma. Instituţia căsătoriei nu se mai profilează atît de autoritar în traseul cuplului, stările "intermediare" capătă statut de alternativă. Europa a legiferat, în multe ţări, uniunea consensuală ("pactul civil de solidaritate", de exemplu, adoptat în Franţa, în 1999). Se poate vorbi şi despre un caz românesc al cuplului? Observaţia unui specialist, Jack Goody, privind existenţa a două variabile care produc discontinuităţi în peisajul familiei - cea economică şi cea religioasă - suportă nuanţări în contextul românesc contemporan. Statisticile vorbesc despre rata mare a cuplului "liber" în România de astăzi (în 2002, recensămîntul populaţiei a înregistrat 828.000 de persoane). Sociologii explică fenomenul prin dificultăţile - cu precădere economice - întîmpinate mai ales de tineri. Ar fi de luat în calcul însă şi o serie de avantaje ale convieţuirii consensuale, faţă de "poverile" căsătoriei. Nu în ultimul rînd, această soluţie poate fi consecinţa unui eşec marital anterior sau a unei traume a copilăriei (divorţul sau neînţelegerile părinţilor). Dar statutul uniunii consensuale la români, mai ales pentru tineri, este, totuşi, doar o soluţie de moment, "de compromis", nu atît pentru că dincolo de pragul rezidenţial se află încă "gura lumii" şi - deloc de neglijat - ochiul ei, ci pentru că religia trece printr-un evident interval activ, cununia susţinînd prestigiul căsătoriei. Se poate spune că, din acest punct de vedere, ruralul şi urbanul sînt comparabile, intrarea în biserică şi cununarea "în faţa lui Dumnezeu" reprezentînd elementul de maximă valorizare a cuplului. Probabil aceluiaşi prestigiu recîştigat al Bisericii i se datorează şi interesul pentru năşie, instituţie cu tradiţie substanţială, considerată concurentă cu relaţia sangvină. Disponibilitatea mediului urban pentru năşie are, însă, azi un suport important în creşterea şanselor de bunăstare ale indivizilor: mulţi dintre cei care şi-au îmbunătăţit statutul financiar şi social consideră că îi pot mulţumi lui Dumnezeu prin acest act. Cuplul la români nu se împarte la doi: tradiţional şi modern, rural şi urban, în familie extinsă sau în familie nucleară, ţărănesc sau industrial; între aceste extreme, localul şi globalul "combină" copios. Fenomenul numit de specialişti familie "neclară", "postmodernă", care constă în desfacerea unui cuplu şi a unei căsătorii, urmată de o "reconstituire" cu alt partener, este reperabil şi în societatea românească. Cuplul îşi pierde "universalitatea" pentru că pretenţiile individuale cresc odată cu independenţa financiară şi cu durata de viaţă. Dar în peisajul autohton, dinamismul conjugal este încă serios frînat de idealul unei familii nucleare continue, activ chiar şi în cazul unor părinţi tineri, care nu mai au viaţă de cuplu, dar rămîn împreună pentru copii. Presiunea acestui ideal nu se explică numai prin accesul limitat la resurse financiare al partenerilor. O cauză profundă este determinată de menţinerea legăturii dintre familia nucleară şi cea extinsă. Rar se întîmplă ca un cuplu nou constituit să nu se raporteze intens la cele două familii din care provine şi să nu întreţină relaţii cu acestea. Se poate spune că, pentru fiecare dintre noi, fotografia de nuntă a părinţilor continuă să ocupe un loc important, impunînd modelul ei. Nu e de mirare, dacă analizăm şi mişcarea complementară, care constă în participarea familiei şi a colectivităţii la integrarea cuplului nou constituit. Două instituţii conlucrează în acest scop: nunta şi cununia religioasă. Terenul românesc al nunţii este foarte spectaculos. Nunta de la ţară nu este la fel peste tot, deşi ea întreţine relaţii fidele cu tradiţia. Oraşul mare e mai uniform, dar marginea, suburbia, cartierul - puţin cercetate, de altfel - pot oferi variante foarte interesante. Originalul este însă reminiscent în orice variantă. Puţine sînt nunţile la care nu "se fură mireasa", la care naşa nu "îmbrobodeşte" noua nevastă sau la care nu se rostesc formulele conotate sexual despre naş şi fină, mai ales, dar şi despre naşă şi fin. Este un scenariu minimal, solidar atît cu satul, cît şi cu oraşul, "aşa se face". Sînt cîteva elemente din vechi coduri care încifrează povestea cuplului şi pe care obiceiurile româneşti le-au păstrat în sintagme mai ample sau mai concentrate. Răpirea femeii, schimbarea "dramatică" a condiţiei ei, importanţa iniţierii ei sexuale sînt corespondentele de semnificaţie care supravieţuiesc în aceste obiceiuri. Dar unde este mirele? Deşi iniţial cei doi erau egal neprotejaţi în faţa acestei "treceri", iar ceilalţi din familie, din neam, din grup interacţionau pentru a-i ajuta, cu timpul elementele de cod s-au reorganizat şi au privilegiat femininul. Oare pentru că schimbarea este mai "grea" pentru fată, consecinţă a diferenţei de "gen"? Sau pentru că statutul ei reproductiv o face mai "importantă" în acest moment? Sau pentru că statutul sexual al celor doi a evoluat divergent, femininul fiind supus restricţiilor de puritate pînă tîrziu? Sînt doar cîteva ipoteze care pot fi luate în calcul pentru a înţelege de ce visul de a fi mireasă are (încă) un rol important în direcţionarea cuplului către căsătorie.