Cumpătarea și buna cumpănire
La scurtă vreme după ce l-am întîlnit pe duhovnicul meu, discutînd cu el despre semnificația postului alimentar și despre necesitatea lui, i-am spus că nu am nici o problemă în a renunța la carne, ouă și lactate, dar că pot avea serioase vertijuri ale poftei simțind mirosul asmuțitor al unor covrigi de post calzi. Mă întrebam dacă această aprindere a poftei nu ar fi problematică pentru mine, cel care visa deja mari isprăvi ascetice. Părintele mi-a zîmbit solar și mi-a zis că pentru început este important să începem cu începutul. Ne ținem de postul alimentar în varianta lui clasică. Apoi mai vedem. Evident, nu după multă vreme aveam să descopăr că la o adică nu îmi era ușor de ținut nici acest tip de post.
Zîmbetul și rezerva ponderantă a Părintelui trimiteau către realitatea cumpătării, așa cum este aceasta înțeleasă la un prim nivel în interiorul creștinismului. Cumpătarea înseamnă înfrînare și trimite către capacitatea de a-ți pune frîne, de a te limita. În greacă îi spune enkrateia și se traduce prin „a fi în putere”. Este vorba despre efortul de voință pe care îl depunem atunci cînd vrem să ne abținem de la a face ceva. În tradiția Sfinților Părinți ai Bisericii, înfrînarea are de-a face cu lupta împotriva patimilor, adică a tot ceea ce afectează autonomia și libertatea interioară a celui care caută să aibă o relație conștientă cu el însuși și cu Dumnezeu. Sfîntul Vasile cel Mare considera că înfrînarea este „începutul vieții duhovnicești” și că aceasta ne însoțește pînă în momentul în care ne despătimim, ne eliberăm de dorințele care ne fisurează independența, atingînd starea de apateia.
Ponderarea pe care o primeam de la Părintele meu venea și din conștiința faptului că înfrînarea pune presiune pe ceea ce ține sub control și că asta va avea ca efect creșterea dorinței. În termeni psihanalitici, ceea ce reprimi tinde să se întoarcă în forță. Este nevoie, de aceea, de echilibru, de temperanță, de moderație. Mai cu seamă atunci cînd ești luat pe sus de entuziasmul începătorului.
Sfîntul Sofronie Saharov povestea că unii dintre cei care veneau pe Sfîntul Munte Athos pentru a alege calea monahală se mirau de faptul că nu erau supuși de la început posturilor aspre. Cînd întrebau mirați de ce se întîmplă acest lucru, li se explica faptul că stomacul lor, obișnuit pînă atunci să consume mai mult, pe măsura muncilor fizice pe care le făceau în lume, nu ar face față cu bine unei înfometări. Că cel mai probabi ar face o gastrită, un ulcer, că ar fi nevoiți să părăsească mănăstirea pentru a primi îngrijiri medicale și că, astfel, ar rata scopul pentru care au venit, trăirea unei vieți monahale.
Este vorba, iarăși, despre temperanță, echilibru și moderație. Adică despre un alt tip de cumpătare, căreia în spațiul Greciei Antice i se spunea sophrosyne și pe care literatura patristică a preluat-o pentru a desemna o minte sănătoasă, întreagă, echilibrată, curățită. Potrivit Părinților Bisericii, acest fel de a fi întreg, curat, echilibrat nu poate fi accesat decît prin exercițiul înfrînării dorințelor, al reținerii impulsurilor, al despătimirii. În interiorul creștinismului, model pentru această cumpătare înțeleasă ca echilibru, integritate și curăție este Maica Domnului. Ea este supranumită „Preacurata”, fiind imagine a curăției ontologice, adică a integralității și a integrității, a eliberării de sub mrejele condiționante ale oricărei patimi. Această cumpătare, înțeleasă ca temperanță și curăție, se manifestă ca deplinătate a înțelepciunii, ca bună cumpănire, ca atingere a echilibrului între trup și suflet și ca realizare a relației fluide și continue între om și Dumnezeu. Ea este cea care îi permitea Părintelui să vadă mai mult, să mă îndrume dintr-o poziție echilibrată, să mă ferească de dezechilibrele ulterioare pe care entuziasmul meu le-ar fi putut provoca.
De la evlavie la erezie
Despre cumpătare ca bună-cumpănire se mai vorbește într-un mod particular. Este vorba despre unul dintre locurile comune ale discursului cotidian al Bisericii, care cel mai adesea este prost înțeles: evlavia. Evlavia credincioșilor, atitudini evlavioase, să citim cu evlavie, cereri pline de evlavie, rugăciune evlavioasă. De cele mai multe ori această evlavie este înțeleasă într-o cheie emoțională. Acolo unde este menționată evlavia apare și imaginea unei persoane reținute, care pare a cultiva patologia timidității. Un fel de sfiiciune autoconstrîngătoare, care amintește precum un ecou îndepărtat de cumpătarea înțeleasă ca înfrînare. Însă una este să lupți cu propriul egocentrism, alta este să pozezi în personaj sfios. Or, tonul evlavios este popularizat ca rostire sereno-mătăsoasă. Ca și cum atunci cînd sîntem invitați să citim cu evlavie, ochiul trebuie să lăcrimează discret, buza trebuie să tremure reținut.
Cuvîntul „evlavie” vine din grecescul evlaveia care poate fi tradus ca „bună cumpănire”. În mitologia greacă, Eulabeia era zeiță a precauției, a circumspecției și a discreției. Atît cuvîntul, cît și zeița trimit către buna cîntărire, buna cumpănire a sensului unei situații, al unei întîmplări, al unui context sau al unui text. A citi cu evlavie înseamnă a cumpăni bine sensul celor spuse în cele scrise. A nu te grăbi să decizi într-o direcție sau alta. A nu te pripi să înclini talerul interpretării către unul dintre sensurile implicate. Ci, mai degrabă, a ține cont de toate sensurile implicate, în proporția cuvenită acestora. Atitudinea evlavioasă este atitudinea cumpănită și cumpătată. Cea care evită extremele alternativelor.
Însă nu ar trebui ca de aici să înțelegem că în cazul creștinismului ar fi vorba despre o religie conformistă, călduță și împăciuitoristă. Ci, mai degrabă, în cazul lui este vorba despre luciditatea de a alege radicalismul măsurii juste, al centrării, al mijlocului care își recuperează extremele. De pildă, învățăturile de credință ale creștinismului sînt toate formulate antinomic. Hristos este și Om, și Dumnezeu, nu doar om sau doar Dumnezeu. Mai mult, cele două firi ale lui Hristos, cea umană și cea divină, sînt făcute cunoscute nouă atît în chip neamestecat, cît și în chip indivizibil. A citi cu evlavie înseamnă a citi în cheie antinomică, a bine-cumpăni toate sensurile prezente și a nu le pierde pe nici unul dintre ele pe drumul înțelegerii, alegîndu-l pe unul sau pe altul. Lectura care alege îi este proprie ereziei, căci „erezie” vine din grecescul airesis, care înseamnă „alegere”. Acesteia îi este proprie atît opțiunea pentru doar unul dintre sensurile implicate, cît și întreaga pleiadă de probleme care decurge din această decizie.
Mai departe, se poate vorbi despre comportamentul evlavios ca despre unul care este la rîndul lui cumpătat în cheie antinomică. Pentru creștin, adică pentru cel care țintește comuniunea cu Dumnezeu și deslușirea din ce în ce mai clară a prezenței Acestuia în propria viață, orice gest, orice fapt poartă o dublă semnătură. Într-una dintre minunatele sale cărți, Taina iubirii, Paul Evdokimov spunea că „Dumnezeu lucrează, iar omul transpiră”. Autorul Corpusului Areopagitic și-a asumat o pseudonimie cel mai probabil din conștiința faptului că nu poate pune semnătura auctorială pe o învățătură care nu vine de la el și pe care el doar o transmite – „Dacă cele spuse sînt drepte și am reușit să ne atingem cu înțelegerea de cele dumnezeiești, lucrul trebuie atribuit Cauzei tuturor, care ne-a dăruit întîi să grăim despre El, apoi să grăim bine” (Numele Divine, XIII, 4). Ambele exemple vorbesc despre atitudinea bine cumpănită a celui care înțelege că nu este singur în ceea ce face. Că este asistat, inspirat, susținut de Altcineva.
Altfel spus, cumpătarea înțeleasă ca evlavie ne învață atît să ne asumăm prezența în lume și în ceea ce facem, cît și să fim mereu conștienți că nu am fost de unii singuri, că altcineva mai mare, optimul nostru, îngerul păzitor, daimonul, Sinele sau Dumnezeu a fost alături de noi. Astfel, discreția noastră nu va fi un simptom al unui complex de inferioritate, ci o manifestare a transparenței care lasă să se vadă că Altcineva trudește pe lîngă noi și mai discret, și mai suplu.
Andrei Găitănaru este psihoterapeut și publicist.
