Cum va arăta economia după COVID-19
Ca în Cronica unei morți anunțate, criza economică globală era așteptată de ceva vreme. Modelul economic de dezvoltare rezultat din acordurile Bretton Woods încetează să existe: piețele globale se decuplează și încetinesc semnificativ producția și consumul, în special în marile economii ale lumii. Ca într-un roman polițist, intuiam desfășurarea evenimentelor, fără a cunoaște însă identitatea „criminalului”: pandemia COVID-19.
De ce ne aflăm într-o criză economică?
Criza economică lansată de contextul pandemiei COVID-19 este duală: de producție și de consum. Criza de producție presupune perturbări iminente în lanțurile de producție la nivel global, urmate de o reconfigurare în principalele sectoare afectate (petrol, automobile, bunuri de consum). Favorizate vor fi marile companii, cu lichidități, în timp ce companiile de dimensiuni medii și cu lichidități scăzute pot intra în faliment înainte de sfîrșitul pandemiei. Criza de consum se va desfășura gradual, presupunînd o scădere a capacității de absorbție a unora dintre cele mai mari piețe ale lumii – China, SUA, Germania, Italia, Marea Britanie, din cauza efectelor de sărăcire, atît la nivelul companiilor, cît și la nivelul populației.
Primele state afectate la nivel mondial sînt cele ale căror piețe au un nivel de integrare crescut în economia globală, precum Germania și China, unde exporturile reprezintă aproape jumătate din produsul intern brut. Mai departe, impactul negativ se va propaga asupra principalilor parteneri comerciali ai acestor economii, în manieră proporțională cu dependența comercială – cu cît imporți mai mult și mai puțin diversificat, cu atît riscul de a avea probleme în această perioadă e mai mare. Pe de-o parte, România nu are expunere comercială foarte mare față de China (5,3% din importuri și doar 1% din exporturi) sau SUA (1% din importuri și 1,9% din exporturi). Pe de altă parte, România are o expunere comercială foarte mare față de Germania – principalul său partener comercial (20% din exporturi și 23% din importuri).
Impactul va fi puternic asupra forței de muncă aflate în izolare pentru limitarea pandemiei – aproximativ un sfert din populația globului. La nivel mondial, se estimează că angajații pot înregistra pînă la 3,4 trilioane de dolari venituri pierdute în cursul acestui an. Impactul recesionist pare a fi o scădere de 3% din produsul intern brut la nivel mondial, dar mai mult decît dublu în Europa, cu o scădere de 7,5%.
Cu siguranță, un număr mare de companii vor intra în faliment și mulți oameni își vor pierde locurile de muncă, dar nimeni nu poate evalua cu exactitate impactul crizei economice pînă nu se încheie pandemia. Conform unor estimări recente, pînă la o treime din companiile din România sînt în risc de faliment ca urmare a crizei COVID-19. Variabilele importante pentru estimarea impactului economic sînt durata izolării și ponderea populației inactive. Cu cît acestea sînt mai mari, cu atît impactul economic e mai mare. De exemplu, în România, două luni de inactivitate din partea a 70% din angajați generează un impact negativ de 6% din PIB.
Contextul de viață, școlarizare și muncă din această perioadă va accentua și inegalitățile sociale. Condițiile materiale (acces la Internet, multiple dispozitive electronice în familie, case cu dimensiuni mari, rezerve financiare) vor determina nivelul de perturbare pe care îl vor trăi oamenii în perioada următoare. Măsurile de izolare invalidează multe efecte de compensare ale serviciilor și bunurilor publice dintr-o societate.
Speranța este că va exista un reviriment economic puternic anul viitor, care să medieze efectele negative ale pandemiei de anul acesta. Problema este că, pentru anumite țări și regiuni, șocul va fi prea mare. Pentru economiile mai sărace, bazate pe consum, din Centrul și Estul Europei, ritmul accelerat de creștere economică din ultimii ani era modul prin care puteau recupera decalajele de dezvoltare. La fel ca și inegalitățile sociale, pandemia va accentua inegalitățile regionale din cadrul Uniunii Europene.
Cum gestionăm criza economică?
Contextul actual nu va produce o schimbare fundamentală în sine, ci va impune un ritm mai accelerat pentru tendințe de schimbare deja manifeste. De mult timp se discută despre vulnerabilitățile lanțurilor de producție extinse și ale regimului lohn. O mare companie multinațională poate avea pînă la peste un milion de furnizori la nivel global. Este evident că, în lanțuri de producție de o asemenea amploare, controlul asupra factorilor de risc este foarte scăzut. Devine clar, în contextul actual, că va fi oportună diversificarea furnizorilor, chiar dacă acest lucru va scădea marja profiturilor în viitor.
În ansamblul ei, economia globală va deveni mai fracturată în piețe mai mici. Fiindcă se pierd astfel efectele de cîștig din economiile de scară, e important să se dezvolte noi modele de creștere și dezvoltare economică. Două tendințe manifeste merită menționate în mod special: localizare și etatizare.
Localizarea presupune întărirea circuitelor economice locale dintre producători și consumatori. Practic, beneficiile economice în această situație nu ar mai fi derivate atît de mult din marja de profit, ci din efectele de multiplicare economică. Accentul în acest model cade pe asigurarea vitezei de circulație a banilor. Nu este vorba de o revenire la economia de subzistență, ci se propune o colaborare mai strînsă între companiile multinaționale și furnizori și producători locali ce devin, în acest model, actori de sine stătători în economia locală, responsabili față de comunitatea din care fac parte.
Acest model se înscrie în logica noului contract social propus de marile companii americane încă de anul trecut, asumîndu-și responsabilitatea față de întreaga societate, nu doar față de acționari și marja de profit. Totodată, acest tip de abordare permite orașelor să urmeze o dinamică economică proprie, ce se conturează de ani de zile ca fiind mult mai puternică decît a economiilor naționale.
Etatizarea este tendința statului de a juca un rol mai puternic ca actor economic, nu doar ca furnizor de bunuri și servicii publice. Războaiele comerciale din ultimii ani, în cadrul cărora am văzut instaurarea unei set de măsuri protecționiste în SUA, UE și China, au oprit un ciclu lung de eforturi diplomatice de a liberaliza comerțul internațional. Practic, prin aceste măsuri comerciale a început declinul multilateralismului, pentru prezervarea avantajelor economice naționale. În cadrul crizei actuale vedem limitările acestei abordări, producătorii interni nefiind încă pregătiți să substituie bunurile de import, provenite predominant din China.
Cel mai probabil, tendințele protecționiste vor continua, dublate însă de o politică industrială mult mai bine coordonată în marile economii. Pentru țările mai mici, bunurile vor deveni astfel mai scumpe, ceea ce în sine va accentua declinul consumerismului, adică al creșterii economice bazate pe consum. Pentru țările mai mari (sau cel puțin mai agile din punct de vedere al cheltuielilor bugetare), susținerea inovației și a retehnologizării va asigura un randament economic crescut pe termen lung. Statul antreprenorial va susține și va dezvolta sectoare industriale cu potențial competitiv mare sau sectoare strategice. În contextul pandemiei actuale, se poate ilustra acest model prin reorientarea capacității de producție către specializarea în echipamente medicale.
Criza economică actuală va produce tensiuni puternice: efectele de sărăcire la nivelul populației și decalajele de dezvoltare la nivelul țărilor vor fi amplificate. Vestea bună este că ne gîndim de mult timp la potențiale soluții și, dincolo de noi abordări economice, inovația tehnologică și solidaritatea comunitară s-ar putea să ne ajute să navigăm mult mai ușor spre ieșirea din furtună decît ar sugera experiențele anterioare.
Clara Volintiru este conferențiar la Facultatea de Relații Economice Internaționale (REI) în cadrul Academiei de Studii Economice, București.
