Cum tratăm mitocanii
Îi întîlnim la piață, la cafenea, la film sau chiar acasă. Fac parte din cercul nostru apropiat. Ne petrecem un timp alături de ei, le oferim încredere și împărtășim intimități. Îi cunoaștem. Cu toate astea, uneori, par mai degrabă neciopliți, complet străini. Pentru că ne strică mici bucurii impunîndu-și agresiv părerea în fața noastră și reducîndu-ne la tăcere. Pentru că, pe stradă, gesturile lor ne fac să intrăm în pămînt de rușine. Sau pentru că, alteori, fără un cuvînt, nici măcar nu-și mai fac apariția la o întîlnire fixată din timp.
Despre așteptări
Un tren, une vieille dame de 88 de ani și un tînăr de 33. În documentarul Visages, villages, Agnès Varda călătorește împreună cu artistul JR ca să viziteze un bun prieten: pe Jean-Luc Godard. Odată ajunși în fața casei din Rolle, Elveția, cei doi descoperă că pe geam e lăsat un mesaj criptic: numele unui restaurant pe care-l frecventau pe vremuri împreună Godard și Varda, alături de partenerii lor. Ușa casei, însă, e încuiată. Nu le răspunde nimeni. Varda, privind spre ferestrele de la etaj, își dă seama că Godard e de fapt acasă. Le-a tras clapa. Pur și simplu n-are chef să le deschidă. Au bătut atîta drum degeaba. Iar trimiterea la restaurantul unde-și petrecuseră atîtea clipe fericite împreună e doar o amintire chinuitoare. „Dacă a vrut să mă rănească, i-a reușit. Șobolan nenorocit“, se întristează ea.
Sigur, Godard a fost mereu un om imprevizibil, îi spune Agnès Varda mai tîrziu lui JR. În toți anii de cînd îl cunoaște, nu l-a îmbrățișat nici măcar o dată. Însă gestul său față de o prietenă veche rămîne dureros. Nu se așteptase la asta. Nu așa te porți cu un om la care ții. E deconcertată, chit că gestul se înscrie în personajul lui Godard, deloc faimos pentru tandrețe sau căldură. „Știi“, i se destăinuie Varda lui JR, „în Film Socialisme, mi-a furat niște scene, niște fotografii pe care le-am făcut.“ „Nu ți-a cerut permisiunea?“ „Păi, mi-a scris și mi-a spus ce-a făcut, iar eu am zis bine.“
În ciuda dezamăgirii, reacția ei față de Godard e, în cele din urmă, grațioasă. Ca un Iisus deghizat într-o regizoare belgiană mignonă, Varda întoarce și celălalt obraz: merge în oraș la brutăria preferată a lui Godard. Cumpără brioșe. Apoi se întoarce și i le lasă în fața porții.
Mai tîrziu, citind despre film, am descoperit un interviu în The Guardian în care Varda se confesează jurnalistului: „N-o să știu niciodată de ce nu mi-a deschis ușa. Sora lui mi-a spus că el i-a zis: «Ce-am fi făcut, ce discuție am fi avut?». I s-a părut că [întîlnirea] n-are rost. Cred că avea dreptate. Aș fi zis: «JR, el e Jean-Luc; Jean-Luc, el e JR». Și ce-i cu asta? Nu, pentru documentar, e adevărat, e mai bine că nu mi-a deschis ușa“. Ce va face data viitoare cînd îl va vedea, o întreabă jurnalistul. Îi va striga că e un șobolan sau îi va mulțumi? „Ambele. Răspunsurile sînt contradictorii, ca întotdeauna. E un șobolan și mă bucur că nu mi-a deschis. Dar, în clipa de-atunci, am fost șocată, m-am simțit rănită.“ Varda mărturisește că, în ciuda tuturor lucrurilor, îi poate ierta lui Godard orice, pentru geniul lui.
Scena m-a emoționat teribil. Pentru că, într-o lume a asertivității, a agresiunii și-a violenței, tandrețea și compasiunea și-au pierdut întrucîtva din valoare. Reacția așteptată e răbufnirea. Într-o astfel de lume, blîndețea poate fi percepută drept lipsă de putere, în vreme ce mitocănia, cu egoismul, insensibilitatea și îngustimea ei, adesea cîștigă. Iată însă că Agnès își ia puterea înapoi; mitocănia se tratează cu tandrețe sau nu se tratează deloc.
Dacă aș fi terapeută, aș spune că în fața mitocanilor nu poți decît să fugi. Că sînt relații toxice, că ne consumă din energie. Că n-avem nevoie de altfel de oameni în viețile noastre, oameni care să ne strice bucuria unei experiențe petrecute împreună, oameni pentru care lumea sau sentimentele celorlalți nu contează nici cît negru sub unghie și pentru care răspunsul lor dur e mereu o lecție. Mergem pe drumuri paralele și asta-i OK. De fiecare dată cînd n-am tăiat direct legătura, ci am răbufnit în fața unui mitocan, mi-am dat seama că nu-i deloc înțelept, pentru mine, să mă încarc cu toată energia lui negativă. N-am nevoie de ranchiună. Prefer să mă pun la adăpost, căci agresivitatea și violența nasc agresivitate și violență și în celălalt.
Tot întrebîndu-mă cum să tratăm mitocanii, mi-am dat seama că, de fapt, ei nu se vor schimba niciodată. Și nici noi, de altfel. Vom continua să-i numim șobolani nenorociți, să bodogănim, să ne întristăm, și-apoi ne vom întoarce să le lăsăm brioșe în fața porții.
Cristina Ștefan este jurnalistă și editoare de carte la Curtea Veche Publishing.
Foto: Agnès Varda © Cortesía de FICG 25 / Oscar Delgado/ wikimedia commons
