Cum se pleacă

La muncă în străinătate se poate pleca, teoretic, pe două căi. Fie prin Oficiul Naţional de Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate (ONRPFMS) din subordinea Ministerului Muncii, fie prin intermediul firmelor private, care sînt ori acreditate să plaseze muncitori în străinătate, ori "fantome", firmele ilegale care îşi lansează de cele mai multe ori "plasa" prin anunţuri la ziar, de tipul: "firmă de recrutare serioasă, rezolvăm orice problemă legată de viză" sau "ai nevoie doar de o copie xerox după paşaport" sau "plecarea garantată într-o săptămînă". Dacă pleci prin ONRPFMS, nu plăteşti nici un comision, dacă o faci printr-o firmă privată, scoţi din buzunar între 500 şi 1.500 de euro. Dacă reuşeşti să pleci legal, calea e mai sigură cel puţin din punctul de vedere al respectării contractelor, existînd acorduri între state şi un guvern, la mijloc; dar pînă să reuşeşti să pleci... drumul e lung şi presărat la tot pasul cu birocraţie, cu alergătură şi cozi interminabile, fapt pentru care, de cele mai multe ori, oamenii renunţă. Sînt descurajaţi nu numai de umilinţa nopţilor pierdute pe stradă sau adăpostite prin blocurile de pe lîngă Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă, dar şi pentru că la finele acestui drum de corvoadă, chiar dacă dosarul le este impecabil, ultimul cuvînt îl are tot intervievatorul, iar criteriile acestuia sînt de multe ori nişte necunoscute. Uneori pot "pica" examenul, tocmai din cauză de prea mult zel. De exemplu, la culesul căpşunelor sînt preferate femeile, bărbaţilor, una dintre motivaţiile angajatorilor fiind că femeile "sînt mai harnice şi rezistă mai mult". Femeile însă nu sînt nici ele primite orişicum. Sînt respinse din start cele "elegante", cele coafate sau cele care au o manichiură impecabilă. Adică exact cele care încearcă să facă impresie bună. Defectele fizice atîrnă şi ele foarte greu. Nu sînt acceptate nici cele slabe, dar nici cele grase. Portretul căpşunarului ideal ar fi aşadar: 25-35 de ani, greutate medie, mîinile, musai muncite. Cine nu se încadrează este trimis acasă. Cealaltă variantă pare mai facilă, garantînd în orice caz, într-un procent cu mult mai mare, plecarea. E vorba de agenţiile de intermediere. Cum sînt însă foarte multe neacreditate, varianta cere o prealabilă verificare la sînge. În primul rînd, dacă este înregistrată la Registrul Comerţului, dacă are prevăzut ca obiect principal de activitate codul 7450 (care se referă la recrutarea şi plasarea de forţă de muncă în străinătate). Apoi, dacă are autorizaţie, dacă au existat sau nu plîngeri legate de activitatea respectivei societăţi. Cel mai important este însă ca agenţia să pună la dispoziţia solicitantului o ofertă fermă de muncă. Ce înseamnă această ofertă? Negru pe alb, durata contractului, numărul de locuri de muncă pentru care se încheie contractul; natura şi durata angajării, condiţiile de angajare; asigurarea medicală a angajaţilor etc. Agenţiile n-au dreptul să perceapă alte taxe în afara tarifului de mediere (art.10 din HG384/2001), iar acesta să fie cel mult echivalentul primului salariu oferit de angajator. Pentru orice sumă pretinsă, agenţiile de mediere trebuie să încheie un contract de mediere şi să ofere chitanţă pentru suma încasată. Potrivit statisticilor, majoritatea românilor, care pleacă dincolo, preferă firmele de intermediare. Dar nimeni nu stă se le caute de adeverinţe şi de autorizaţii, mergînd pe ideea "mie nu mi se poate întîmpla" sau "n-o fi dracu’ aşa de negru". Dracu’ se dovedeşte a fi însă foarte negru, chiar de la sosirea muncitorului acolo. Salariul promis în România devine acolo e mult mai mic; perioada de şase luni, pentru care îşi face visuri de aici, devine maximum o lună, acolo, ceea ce înseamnă că nu reuşeşte să scoată nici măcar banii de comision, darămite să mai vină acasă cu niscaiva cîştig. În afară de problemele financiare, condiţiile sînt mizere, de cele mai multe ori angajatorul omiţînd să spună că locuinţa de acolo, în afară de acoperiş, nu mai are nimic; week-endul nu există, plata orelor suplimentare, la fel. Mai mult, revenit în ţară, de la recunoaşterea perioadelor lucrate în străinătate ca vechime în muncă, poate, mai mult ca sigur, să îşi ia "la revedere". (Din statisticile Departamentului pentru Muncă în Străinătate cele mai multe petiţii vin din partea lucrătorilor aflaţi la muncă în Spania, urmate, la mare distanţă, de cele din Germania, Italia, Israel.) Munca la negru în străinătate nu implică, din păcate, numai atît. Este şi apanajul traficanţilor de fiinţe umane care, sub deviza "muncă în străinătate", racolează femei, pe care mai apoi le obligă să se prostitueze. Şi chiar dacă, datorită mediatizării intense a acestor cazuri, multe tinere sînt avertizate şi conştiente de faptul că, în fond, ele nu merg ca dansatoare sau chelnăriţe, ci pentru a se prostitua, multe o fac şi acum gîndindu-se că, odată ajunse acolo, vor reuşi să scape cumva din mîinile traficanţilor. Mînaţi de visul de îmbogăţire, mulţi ar face însă orice doar ca să plece. Cred tot ce li se spune, semnează documente fără să ştie ce semnează, fără să le citească sau pur şi simplu, fără să-i intereseze. Unii ajung chiar să-şi "cumpere" locurile de muncă. Se cunosc cu un Ion sau cu un Gheorghe, care acum doi ani au plecat la muncă în străinătate, iar la întoarcere şi-au luat şi casă, şi maşină. Aceştia, la o adică, le sînt amici şi de ce nu i-ar ajuta şi pe ei? Contra unei sume de bani, Ion sau Gheorghe le pot face şi lor legătura cu fostul angajator. Fără forme legale, cum le-o fi norocul! Mai departe, se descurcă ei cumva. La ora actuală nu se cunoaşte numărul exact al firmelor din România care intermediază plecări la muncă în străinătate. Se ştie însă că, din numărul estimat de aproape două milioane de români care muncesc în prezent în străinătate, o treime lucrează ilegal.