Cum se întorc ierarhiile cînd ţi-e lumea (postmodernă) mai dragă
Numărul de faţă s-a copt la foc mic. A existat, "la bază", o preocupare veche (mai veche decît Dilema zisă şi veche!) a responsabilului acestui număr pentru relaţia actuală dintre Democraţie şi Cultură. (Sau, după alte trenduri de gîndire, dintre Democraţie & cultură - cu varianta, simetrică şi elitistă: democraţie et Cultură). Postmodernitatea (ca simplă fatalitate cronologic-istorică) nu are nici o vină că raportul acesta este înclinat în favoarea democraţiei; postmodernismul (ca valorizare a respectivei "fatalităţi"), da. El a absolutizat relativismele, dînd liber democraţiei părerilor să năpădească turnul culturii. Cine nu se pricepe comentează (pardon: comment-ează, majoritatea acestor păreri buruienind în spaţiul virtual). Ideea că, da, cultura este "pentru toţi", dar că nu toţi au aceeaşi îndreptăţire să facă ierarhii - sau, mai rău: că nu au îndreptăţirea să pună dinamită la temelia ierarhiilor din simplul motiv că nu sînt şi ale lor! - este o idee tot mai plăpîndă: cine o afirmă se expune antipatiilor colţuroase ale celor care nu (mai) admit "lecţii" (lecţiile sînt ceva uncool!). Numai că există un paradox (din alte unghiuri, chiar o aporie)... Dacă postmodernismul este sinonim cu relativismul, el ar trebui să admită - pe cale de consecinţă - propria-i relativitate. Mai mult: ar trebui să admită că relativitatea însăşi nu trebuie să fie monolitică, dictînd un comportament uniform peste tot, indiferent de context. Ar trebui (sau, dacă "a trebui" este un infinitiv prea tare, atunci ar fi de dorit) ca relativismul să constate aplicabilitatea sa în anumite zone (politica şi socialul, de-un exemplu), refuzînd flexibil (şi "pozitiv-discriminator"!) să intervină indistinct în zone specifice (cultura, de-un alt exemplu). Dacă relativismul - în fine - postulează marginalizarea Culturii înalte paralel cu "ocuparea centrului" de către cultura joasă, ar fi de dorit ca înseşi aceste noţiuni să sufere o relativizare pe măsură: în fond, "sus" sau "jos" ("centru" sau "margine") sînt indicatori ei înşişi relativi în funcţie de context şi de poziţia privitorului în raport cu acel context ş.a.m.d.... Pe scurt: ar fi de dorit ca democraţia să se ocupe de ce ştie mai bine, lăsînd "mărginimea" culturii să se ocupe de ce ştie cel mai bine. O formă de subsidiaritate. A existat, apoi, "scandalul poneiului roz", care a scos în faţă - pe micul (cît de "micul"!) ecran - toate disfuncţionalităţile acestei paradigme. Am văzut oameni care n-au pus în viaţa lor piciorul în expoziţii, şi pentru care "arta plastică" înseamnă (în cel mai bun caz) o reproducere a Carului cu boi în sufrageria proprie, comentînd cu aplomb un demers artistic (evident că nu i-au spus aşa, ci "o mizerie") pentru care nu aveau nici pregătirea să-l înţeleagă, nici disponibilitatea să-l perceapă explicat de cei care-l înţeleg. Totul - în numele unei "democraţii a părerilor" care sînt, nu-i aşa, libere. Inclusiv de informaţie şi responsabilităţi. Or, a avea dreptul la o părere nu înseamnă - automat - dreptatea acelei păreri: poate fi o părere autentică, dar fundamental falsă. Sau intelectualmente precară. Pe scurt: o părere proastă. A existat pe urmă, neaşteptat, un articol lung (publicat în două părţi în revista Observator cultural) al criticului literar Paul Cernat, care trăgea un semnal de alarmă în privinţa mizelor (mici) ale literaturii române actuale. Constatînd complacerea acesteia într-un orizont jos, fără aurora capodoperei drept ţintă, criticul acroşa şi antama - involuntar poate, dar inevitabil - o temă latentă: ierarhiile... Cum era de aşteptat de astă dată, criticii criticului nu au întîrziat să apară: aceştia i-au reproşat autorului - de pe poziţiile unui relativism destul de maniheist pînă la urmă, şi cu ochiul fixat pe ce poate fi mai fluctuant: "legea pieţei" - cantonarea într-un canon (fireşte) "depăşit", etalarea unui elitism passé imun la argumente "democratice", minimalizarea minimalismului (= lol) şi, nu în ultimul rînd, neaderenţa la un Zeitgeist decretat ca "evanghelie" inatacabilă: evanghelia Consumului. A existat, în fine, decernarea Premiului Nobel pentru literatură - momentul anual cînd toată suflarea democratică, literarofilă sau nu, simte că este de datoria sa să-şi facă publică părerea. Absolut previzibil, acuzele la adresa "mediocrităţii" scriitorului laureat (J.M.G. Le Clézio) au constituit regula, comitetului Nobel i-au fost puse în cîrcă toate păcatele (reale sau imaginare), teoria conspiraţiei mondiale (secţiunea literatură) a fost reactivată cu sîrg şi, una peste alta, mai toată lumea s-a pronunţat - pro sau contra - re: Le Clézio (necitirea operei acestuia fiind un argument în plus!), re: premiul Nobel, re: "şuntarea României" (încă o dată!), re: orice... Concluzia nu poate fi decît una singură: chiar şi atunci cînd canoanele/ierarhiile (adică simbolurile/florile ofilite ale unei paradigme pernicioase) sînt date afară pe uşă, prin nu-se-ştie-ce contra-efect ciudat (o fi tocmai "Zeitgeist"-ul?) ele revin bine-mersi şi ciocăne sănătoase în geam. Că se numesc, atunci, "topuri", liste de "îmi place/nu-mi place", rating-uri sau cote (ale artiştilor vii & morţi) este mai puţin important. Dar este, oricum, un semn (reconfortant) că nici măcar relativismul valorilor nu poate renunţa, cu totul şi definitiv, la ideea de valoare; pur şi simplu, îi găseşte un alt loc "în schemă". Unul mic ("valoare de consum"), pe măsura vremurilor pe care le trăim... Altfel spus: goniţi Ierarhia, ea se întoarce tropăind. Dar este rezonabil, oare, să-nlocuieşti autoritatea specialistului cu post-autoritatea nespecialistului? (a. l. ş.)
