Cum se întorc ierarhiile cînd ţi-e lumea (postmodernă) mai dragă

16 octombrie 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Numărul de faţă s-a copt la foc mic. A existat, "la bază", o preocupare veche (mai veche decît Dilema zisă şi veche!) a responsabilului acestui număr pentru relaţia actuală dintre Democraţie şi Cultură. (Sau, după alte trenduri de gîndire, dintre Democraţie & cultură - cu varianta, simetrică şi elitistă: democraţie et Cultură). Postmodernitatea (ca simplă fatalitate cronologic-istorică) nu are nici o vină că raportul acesta este înclinat în favoarea democraţiei; postmodernismul (ca valorizare a respectivei "fatalităţi"), da. El a absolutizat relativismele, dînd liber democraţiei părerilor să năpădească turnul culturii. Cine nu se pricepe comentează (pardon: comment-ează, majoritatea acestor păreri buruienind în spaţiul virtual). Ideea că, da, cultura este "pentru toţi", dar că nu toţi au aceeaşi îndreptăţire să facă ierarhii - sau, mai rău: că nu au îndreptăţirea să pună dinamită la temelia ierarhiilor din simplul motiv că nu sînt şi ale lor! - este o idee tot mai plăpîndă: cine o afirmă se expune antipatiilor colţuroase ale celor care nu (mai) admit "lecţii" (lecţiile sînt ceva uncool!). Numai că există un paradox (din alte unghiuri, chiar o aporie)... Dacă postmodernismul este sinonim cu relativismul, el ar trebui să admită - pe cale de consecinţă - propria-i relativitate. Mai mult: ar trebui să admită că relativitatea însăşi nu trebuie să fie monolitică, dictînd un comportament uniform peste tot, indiferent de context. Ar trebui (sau, dacă "a trebui" este un infinitiv prea tare, atunci ar fi de dorit) ca relativismul să constate aplicabilitatea sa în anumite zone (politica şi socialul, de-un exemplu), refuzînd flexibil (şi "pozitiv-discriminator"!) să intervină indistinct în zone specifice (cultura, de-un alt exemplu). Dacă relativismul - în fine - postulează marginalizarea Culturii înalte paralel cu "ocuparea centrului" de către cultura joasă, ar fi de dorit ca înseşi aceste noţiuni să sufere o relativizare pe măsură: în fond, "sus" sau "jos" ("centru" sau "margine") sînt indicatori ei înşişi relativi în funcţie de context şi de poziţia privitorului în raport cu acel context ş.a.m.d.... Pe scurt: ar fi de dorit ca democraţia să se ocupe de ce ştie mai bine, lăsînd "mărginimea" culturii să se ocupe de ce ştie cel mai bine. O formă de subsidiaritate. A existat, apoi, "scandalul poneiului roz", care a scos în faţă - pe micul (cît de "micul"!) ecran - toate disfuncţionalităţile acestei paradigme. Am văzut oameni care n-au pus în viaţa lor piciorul în expoziţii, şi pentru care "arta plastică" înseamnă (în cel mai bun caz) o reproducere a Carului cu boi în sufrageria proprie, comentînd cu aplomb un demers artistic (evident că nu i-au spus aşa, ci "o mizerie") pentru care nu aveau nici pregătirea să-l înţeleagă, nici disponibilitatea să-l perceapă explicat de cei care-l înţeleg. Totul - în numele unei "democraţii a părerilor" care sînt, nu-i aşa, libere. Inclusiv de informaţie şi responsabilităţi. Or, a avea dreptul la o părere nu înseamnă - automat - dreptatea acelei păreri: poate fi o părere autentică, dar fundamental falsă. Sau intelectualmente precară. Pe scurt: o părere proastă. A existat pe urmă, neaşteptat, un articol lung (publicat în două părţi în revista Observator cultural) al criticului literar Paul Cernat, care trăgea un semnal de alarmă în privinţa mizelor (mici) ale literaturii române actuale. Constatînd complacerea acesteia într-un orizont jos, fără aurora capodoperei drept ţintă, criticul acroşa şi antama - involuntar poate, dar inevitabil - o temă latentă: ierarhiile... Cum era de aşteptat de astă dată, criticii criticului nu au întîrziat să apară: aceştia i-au reproşat autorului - de pe poziţiile unui relativism destul de maniheist pînă la urmă, şi cu ochiul fixat pe ce poate fi mai fluctuant: "legea pieţei" - cantonarea într-un canon (fireşte) "depăşit", etalarea unui elitism passé imun la argumente "democratice", minimalizarea minimalismului (= lol) şi, nu în ultimul rînd, neaderenţa la un Zeitgeist decretat ca "evanghelie" inatacabilă: evanghelia Consumului. A existat, în fine, decernarea Premiului Nobel pentru literatură - momentul anual cînd toată suflarea democratică, literarofilă sau nu, simte că este de datoria sa să-şi facă publică părerea. Absolut previzibil, acuzele la adresa "mediocrităţii" scriitorului laureat (J.M.G. Le Clézio) au constituit regula, comitetului Nobel i-au fost puse în cîrcă toate păcatele (reale sau imaginare), teoria conspiraţiei mondiale (secţiunea literatură) a fost reactivată cu sîrg şi, una peste alta, mai toată lumea s-a pronunţat - pro sau contra - re: Le Clézio (necitirea operei acestuia fiind un argument în plus!), re: premiul Nobel, re: "şuntarea României" (încă o dată!), re: orice... Concluzia nu poate fi decît una singură: chiar şi atunci cînd canoanele/ierarhiile (adică simbolurile/florile ofilite ale unei paradigme pernicioase) sînt date afară pe uşă, prin nu-se-ştie-ce contra-efect ciudat (o fi tocmai "Zeitgeist"-ul?) ele revin bine-mersi şi ciocăne sănătoase în geam. Că se numesc, atunci, "topuri", liste de "îmi place/nu-mi place", rating-uri sau cote (ale artiştilor vii & morţi) este mai puţin important. Dar este, oricum, un semn (reconfortant) că nici măcar relativismul valorilor nu poate renunţa, cu totul şi definitiv, la ideea de valoare; pur şi simplu, îi găseşte un alt loc "în schemă". Unul mic ("valoare de consum"), pe măsura vremurilor pe care le trăim... Altfel spus: goniţi Ierarhia, ea se întoarce tropăind. Dar este rezonabil, oare, să-nlocuieşti autoritatea specialistului cu post-autoritatea nespecialistului? (a. l. ş.)

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Reacții după ce un preot a spus că fetele frumoase, abuzate sexual, trebuie să fie trimise la închisoare. Ministrul Justiției: „Este o invitație la viol!” VIDEO
Preotul Nicolae Tănase, președintele Asociației Pro Vita consideră că fetele frumoase, care au fost victimele unei agresiuni sexuale, „nu sunt chiar nevinovate” și că ar trebui să meargă și ele la închisoare. BOR se delimitează de aceste afirmații.
image
Drogul violului, cel mai periculos, dă dependență de la a treia utilizare. Expert: „Este posibil să asistăm la drame uriaşe”
Psihologul Eduard Bondoc, specialist în medicină la Clinica de Psihiatrie din Craiova, avertizează că cel mai periculos drog este cel cunoscut ca "drogul violului", care este insipid, inodor și incolor.
image
O bătrână din Spania și-a găsit casa ocupată de un cuplu de români. „Am crezut că proprietara a abandonat-o“
Un cuplu din România a stârnit controverse în Spania. Cei doi s-au mutat într-o locuință din cartierul Lavapiés din Madrid.

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.