Cum se globalizează diferenţa

"Subcultură: grup social, etnic, regional, economic care prezintă modele de comportament specifice, ce îl disting de alţi membri ai unei societăţi sau culturi mai largi." Aceasta este definiţia din dicţionarul online Merriam-Webster dată termenului care constituie subiectul numărului de faţă. De obicei, termenul "subcultură" este asociat mental de către majoritatea vorbitorilor, cu ideea de underground sau clandestinitate. Comunităţi marginale, care îşi cultivau diferenţele faţă de majoritate, au existat dintotdeauna: din anii ’60 încoace însă, de la mişcarea hippie, odată cu răspîndirea fără precedent a mijloacelor de comunicare în masă, protestul şi revolta, diferenţa şi alteritatea au devenit populare, preluate şi exploatate de industrie, transformate în entertainment. La sfîrşitul anilor ’80, sociologul francez Michel Maffesoli a conferit un nou sens definiţiei clasice, odată cu crearea expresiei "triburi urbane", în cartea sa Vremea triburilor: declinul individualismului în societăţile postmoderne. Volumul a oferit o nouă perspectivă asupra fenomenului: deşi declanşată de motivaţii individualiste, afilierea la grupuri urbane subculturale riscă să recadă în tribalism. Între timp, a devenit tot mai limpede că toleranţa faţă de grupurile diferite " prin stil de viaţă, vestimentaţie, preferinţe muzicale etc. " s-a transformat, din excepţie, în normă. Iar aceste grupuri nu se mai simt ele însele marginale. În marile oraşe europene sau americane, cupluri de punkeri, grungeri, goth sau emo, ţinîndu-se romantic de mînă, vizitează muzeele şi se duc la spectacole de teatru sau operă. Poate ultimul grup care a provocat oarecare vîlvă, prin atitudinea considerată violentă, a fost cel al hip-hopper-ilor. Şi aici lucrurile s-au schimbat: în articolul său "A fi european în experienţa tinerilor", jurnalistul finlandez Tommi Laitio povesteşte cum, odată venită pe bătrînul continent din SUA, muzica rap a căpătat culori regionale şi naţionale, de neînchipuit la apariţia sa. Tinerii turci au preluat-o din Germania, unde părinţii lor au plecat să muncească, olandezii, austriecii şi portughezii o cîntă în dialecte, iar polonezii o folosesc pentru versuri patriotice. Mai mult: marii producători de haine şi încălţăminte, mass-media, ba chiar şi instituţiile publice folosesc frecvent hip-hop-ul odinioară protestatar, pentru a atrage un public din ce în ce mai tînăr. Aşadar, întrebarea dacă subculturile pot fi tolerate de către majoritate sau dacă ele mai pot reprezenta un simptom al conflictului dintre generaţii a devenit de prisos. Singura noastră problemă în ceea ce le priveşte " mai cu seamă dacă revenim la realitatea românească, unde sistemul de învăţămînt şi preocuparea generală faţă de adolescenţi şi tineri pot fi sintetizate în cunoscutul "să se descurce, că şi eu m-am descurcat la vremea mea" " este ca stilul de viaţă diferit să nu se transforme, din simplă alternativă, în unică şansă. (M. Ş.)