Cum se bea în comunism

Edgar Allan Poe, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Dylan Thomas, Scott Fitzgerald, Faulkner, Hemingway, John Berryman, Bukowski, Raymond Carver, Anne Sexton – mari scriitori moderni. Alcoolici. Dar Omar Khayyam? Și cîți alții? Scriitorii au băut dintotdeauna. Pentru că alcoolul este o metodă de căutare a sinelui. Sau de fugă de sine. De scîrbă de sine. De autodistrugere. Vertij și totodată luciditate. O experiență fabuloasă, cînd efervescentă, cînd crîncenă, care deschide anumite zone de care unii scriitori știu să profite. Singur, creierul nu te poate duce peste tot. Are nevoie de stimuli, de otrăvuri. În multe cazuri, alcoolul se mai pune între scriitor și societate. Între idolul tribului, copleșit de glorie, și micul om stîngaci, timid, complexat, care trebuie să facă față propriei imagini, rolului în care a fost distribuit. Nu un recensămînt al băutorilor vreau să comit aici. S-a băut strașnic și-n literatura română. În privat sau asumat, public. Și s-a și scris consistent despre asta. Subiectul meu e altul: se bea diferit în dictatură? Umple alcoolul altfel de complexe, comunitare, nu intime? Capătă el rolul unei metode de eschivă politică? E vreo diferență între boema mucalită a lui Păstorel și cea întunecată a lui Virgil Mazilescu? Ori între aceea nespectaculoasă, redundantă (ca și poezia sa) a lui Bacovia și aceea tot mai abruptă spre finalul vieții a lui Nichita Stănescu? Poate căpăta alcoolismul o semnificație etică? Poate funcționa el ca o suspendare a sistemului autoritar? Ori ca o scuză a compromisurilor, cedărilor? 

Sînt cîteva figuri celebre de mari băutori în viața literară din timpul regimului comunist. S-a băut organizat, la restaurante, la chermeze literare, la restaurantul Uniunii Scriitorilor ori la casele de creație (Palatul Mogoșoaia a fost închis din pricina chefurilor cu urmări catastrofale, printre care și decesul lui Marin Preda) și s-a băut tot organizat, în privat. S-a băut în grup și s-a băut solitar. Boema din timpul dictaturii e tensionată, pentru că alcoolul predispune la tot felul de năzbîtii. Unele simpatice, dar altele cu grave repercusiuni. Or, într-un regim totalitar, tot ce se petrece în public capătă conotație politică. Inclusiv beția. Marii băutori trăiesc înconjurați de informatori ai Securității și sînt conștienți de acest lucru. 

Unii reușesc, poate tocmai de aceea, să-și controleze beția, să-și inventeze un fel de avatar alcoolizat, care cu timpul se confundă cu originalul. Cine mai putea face, în ultimii ani, diferența dintre Nichita cel treaz și Nichita cel beat? Alcoolismul îi conferea un fel de imunitate dublă: și față de regim, atunci cînd mai fluiera în biserică, și față de admiratori, cititori, atunci cînd mai ceda, cînd făcea jocul Partidului, cînd recomanda tinerilor scriitori să se ducă în fabrici ori cînd lua partea găștii lui Eugen Barbu. Beat, devenea nevinovat, candid. Am citit tot ce se putea citi și am intrat, cît m-au dus capul și intuiția de prozator, înăuntrul personajului pe care și-l construise Nichita Stănescu. Culmea e că Nichita nu fusese un băutor precoce, precum Grigore Hagiu ori Petre Stoica ori Matei Călinescu ori Nicolae Velea. A mers însă pînă la capăt, alcoolul a devenit nu a doua, ci prima sa natură. Condiția ca poezia să mai funcționeze. Pentru el, alcoolismul e o „boală profesională” a scrisului, care trebuie asumată pînă la capăt. A știut ce face. Și-a asumat. A trăit muribund cîțiva ani. Și numai de acolo, de pe prag, și-a mai putut scrie unele poeme puternice (din Noduri și semne, de pildă). Nichita a intrat în viața literară într-o perioadă foarte dificilă, în care alcoolul devenea un liant între amici și un întăritor. Distrugea trupul, dar făcea posibilă poezia. Iar pentru generația lui, literatura e totul, mai importantă decît biografia, decît propria viață.

Marin Preda a început să bea tîrziu. Și nu era făcut pentru asta. A băut violent, îndărătnic. A băut cu ură. S-a alcoolizat rapid, în vreme ce-și scria nu romanele cele mai bune, dar cele mai dificile, cu miza politică cea mai mare (Delirul și Cel mai iubit dintre pămînteni). Nu era rezistent, nu era făcut pentru asta. Nu era făcut nici pentru meseria de romancier, nu avea, cum spune el, „oase tari”, nu avea rezistență fizică. Dincolo de toate teoriile, intuiția mea e că din acest amestec teribil de muncă peste puterile lui fizice și alcool a și murit. Sînt destule mărturii că-n ultimii ani se trata cu tot felul de medicamente, nu din ipohondrie, ci pentru că viața lui devenise prețioasă tocmai pentru că se simțea obligat să-și termine cartea. Cînd a terminat-o, a declarat că e probabil romanul care a presupus cel mai mare efort fizic din literatura română. Preda nu era un alcoolic asumat, precum Nichita Stănescu. Nici un boem histrionic, precum Fănuș Neagu ori Ahoe. Diminețile scria, era „marele prozator”. Apoi devenea directorul celei mai importante edituri a vremii, Cartea Românească (ceea ce-i conferea o uriașă putere în sistem). În fine, seara recupera și bea grăbit, îndesat, numai tărie. El nu a fost un alcoolic, ci un alcoolizat. Și-a asumat teme dificile, cu puternic impact politic. A făcut un joc dublu, între așteptările regimului și cele ale publicului. Între aceste tensiuni, alcoolul era un aditiv. Și asta l-a consumat. Viața lui s-a dizolvat rapid în alcool. 

Sînt și alte tipuri de alcoolizare în timpul comunismului. Leonid Dimov și Mircea Ivănescu sînt băutorii evazioniști. Ca și literatura lor. Ei nu erau figuri de prim-plan, nu în egală măsură cu Nichita Stănescu sau Marin Preda. Nici nu au creat o curte de adulatori care să le aplaude fiecare butadă, fiecare gest histrionic. De fapt, fiecare a băut adecvîndu-se propriei poezii: Dimov a făcut-o butaforic, retras în spații periferice, într-un cerc restrîns, iar Mircea Ivănescu anonim, metodic, disciplinat, parcă pentru a-și ascunde traumele. A reușit să treacă drept om sobru, nu drept bețiv, la fel cum poezia lui a trecut drept prozaică, neinflamată, deși conținea conflicte intime traumatizante. Oricum, ei nu sînt bețivi politici, ci metafizici. 

Nu pot ocoli două cazuri-limită, ale unor scriitori pentru care alcoolul a devenit un capăt de drum, dar și o formă de rezistență etică și, în consecință, politică. E vorba de Virgil Mazilescu și Mariana Marin. Alcoolizarea lor seamănă teribil. Pe alocuri, s-a și realizat în comun. Jurnalul lui Virgil Mazilescu e un document teribil al pierderii reperelor, al neîncrederii în necesitate salvării. „Anestezie”, „animalizare”, „imbecilizare” sînt cuvinte-cheie. „În consecință”, adaugă la un moment dat: „echilibru sufletesc”. Virgil știa ce face, de vreme ce își nota meticulos degradarea. O făcea cu un fel de satisfacție, ca o răzbunare împotriva lumii. Dar și ca o răzbunare împotriva sieși. Prietenii îl evocă în ipostaze etice intratabile. Reacționa la compromis, cu un curaj pe care alții, mult mai bine plasați, nu-l aveau. Pentru că nu-i mai păsa. Pentru că-și distrusese singur, prin alcool, tot ceea ce regimul politic i-ar mai fi putut lua. La fel și Mariana Marin. O mare poetă, „mutilată”, cum spune titlul unei ultime cărți, „la tinerețe”. Cum răul nu putea fi nici evitat, nici acceptat, alcoolul devenise o metodă de echilibru. Echilibru prin autodistrugere. 

Ce au băut toți? Votcă. Whisky sau coniac, din dorința de a demonstra că a devenit domn – în cazul lui Preda. În orice caz, tărie. Timpurile cereau soluții decise. Vremea boemei irigate cu vin trecuse. Dictatura obliga la o ieșire abruptă din prezent. Fie la o adaptare resimțită ca trădare a sinelui profund, fie la eschive sau chiar revolte hotărîte. Or, la așa ceva ajungi prin votcă, nu prin vin. Cu vinul te împrietenești pe viață. Poți construi, nu poți distruge. Bețiile tuturor celor amintiți au ceva autodistructiv. Ei beau împotriva prezentului lor. Împotriva „situației date”. Ori, atunci cînd nu găsesc resurse să-i facă față demn, împotriva lor înșiși. Iar aici asprimea alcoolului rafinat funcționează, nu blîndețea fermentată a vinului. 

S-a băut și după 1990, și încă teribil de mult. Ion Mureșan, Ioan Es. Pop ori Octavian Soviany sînt poeți ai alcoolului poetizat. Marius Ianuș, Radu Vancu, Dan Sociu, Cristian Fulaș, Bogdan-Alexandru Stănescu și destui alții au scris sistematic și memorabil despre această experiență. Unii dintre noi am băut goliardic, alții speriați de traume familiale, la originea cărora a fost o traumă socială. Dar nici unul dintre noi nu a mai băut împotriva sistemului. Boema noastră nu a mai fost subversivă. Nu a mai avut un resort etic, așa cum a fost în cazul lui Virgil Mazilescu sau al Marianei Marin. Am băut din dezamăgire față de lumea care întîrzia să se alinieze visurilor sau idealurilor noastre sau am băut prostește, din curiozitate, la tinerețe. Dar nu am mai băut împotriva unei interdicții. Alcoolul nu a mai fost o metodă de eliberare. O căutare tensionată a libertății. Am băut uneori senin, construindu-ne astfel prieteniile. Mă uit la noi: cei mai mulți am ieșit cu bine din buclă. Semn că a existat posibilitatea salvării prin alte mijloace. Aproape toți scriitori care s-au alcoolizat în timpul comunismului au sfîrșit-o devreme. 

După noi nu se mai prea bea aplicat, metodic. E și asta o meserie. O carieră chiar. Acum se bea pripit, în „stilul smuls”, vorba lui Mircea Ivănescu. Shot-ul e o formă de a face saltul în excitație. La fel diferitele substanțe care au mare căutare acum, la cei mai tineri decît noi. Bețiile se construiesc împreună. Ele lasă spațiu și mai ales timp pentru îndelungi dezbateri, pentru rîs. Drogul e solipsist. Și te izolează, nu te aduce la un loc cu ceilalți, cum o face alcoolul. 

Bogdan Crețu este scriitor și profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Cea mai recentă carte publicată este Nichita, poetul ca și soldatul, Editura Polirom, 2022.