Cum scriem istoria

Cîndva nu vorbeam despre comunism. Decît ca extravaganţă şi, culmea, poate chiar intelectuală. Astăzi discutăm mult. Şi despre Holocaust dezbatem aprins de cînd cîteva milioane de oameni au fost gazaţi pentru că erau evrei. Despre acestea se poate discuta şi scrie cu sau fără patimă. Depinde de ce parte te situezi, cît eşti de angajat şi cît efort vrei să depui. La fel e şi cu sursele scrise. Interpretarea lor aparţine istoricului şi cititorului său. În rest, un background de amintiri, trăiri şi lecturi. VOCILE CRIMINALILOR Mărturiile scrise despre Shoah sînt astăzi numeroase. Intenţionalitatea punerii pe hîrtie a amintirilor evreilor a venit dintr-o obligaţie morală, spune Jan T. Gross, şi anume de a lăsa, cu acribie şi atenţie, dovezi despre încercarea de anihilare a unei întregi populaţii. Cu toate acestea, de multe ori, în scrierile istoricilor, cele mai multe surse nu aparţin victimelor, ci criminalilor, celor care au masacrat şi ucis. Aceasta nu este neapărat o ironie a istoriei, ci o constatare practică. "Cu cît mai mare este catastrofa, cu atît mai mic este numărul supravieţuitorilor" (Jan T. Gross). Acesta este şi cazul oraşului Jedwabne (Polonia), unde, în vara toridă a anului 1941, jumătate din oraş - în jur de 1600 de persoane - a fost masacrată de cealaltă jumătate. Unii au fost ucişi cu pietre, alţii au murit înecaţi, altora li s-a tăiat limba şi au fost lăsaţi în nesimţire, însă cei mai mulţi dintre evreii din Jedwabne au fost arşi de vii într-un hambar. VICTIMA SECRETULUI În cercetarea istorică, documentul scris, sursa palpabilă contează. În raport cu memoria, documentul trece sub tăcere vocile martorilor. Aşa s-a întîmplat pînă acum. Există şi resurse pe care istoria le deţine în raport cu memoria. În societatea românească, secretul divulgat are o funcţie vindicativă. Cel deconspirat nu este automat inculpat, ci disculpat. El devine o victimă. Cazul ultramediatizat al lui Sorin Antohi este unul elocvent. Racolat la 29 martie 1976, în ultima clasă de liceu, sub numele conspirativ de "Valentin", Antohi a furnizat note informative între 1976 şi 1982. Aflat în categoria "informatorilor-elevi", Sorin Antohi a intrat în maşinăria radicală şi perversă, în labirintul fără lumină al reţelei informative, fără să vrea, fără să poată spera, fără să intuiască evoluţia lucrurilor. Situaţia sa, a "turnătorului-turnat" minor, merită măcar o discuţie aparte. NUMĂRÎND SCHELETELE Instituţiile totalitare s-au încurcat la numărat sau nici măcar nu s-au străduit să dea o cifră exactă. Nici un istoric român nu a reuşit să găsească cifra exactă a victimelor comunismului românesc. Logica rece a instituţiilor represiunii nu consta în numere. Masacrul nu trebuia cuantificat, ci îngropat. Documentele abundă, dar cifrele se încăpăţînează să rămînă ascunse. Astăzi, cifrele înaintate sînt numeroase. Datele sînt oferite fie de istorici, fie de activişti ai memoriei. De aceea estimările pentru România variază între 600.000 (sau chiar mai puţin) şi 2.000.000 de victime. DOCUMENTE OARBE Cea mai grea misiune a unui istoric este să vadă dincolo de informaţia documentului, adică şi ceea ce nu spune sursa scrisă. Spre exemplu, nici un document de partid sau de stat nu a vorbit vreodată despre ce simţeau deţinuţii politici închişi în penitenciarul Dej în anii ’50, cînd, din cauza subnutriţiei şi a condiţiilor de detenţie, defecarea provoca şi eliminarea a 5-10 cm din intestinul gros. La fel cum nici un document oficial din perioada antonesciană nu ar putea descrie vreodată ce a simţit Iancu Ţucherman, supravieţuitor al unuia dintre trenurile morţii Iaşi-Podu Iloaiei, cînd, înghesuit într-un vagon de vite alături de 150 de persoane, a văzut oameni care au început să-şi bea propria urină, iar pe alţii înnebunind. Din acea maşinărie apocaliptică pe şine din vara anului 1941 au supravieţuit doar opt evrei. VIAŢĂ CONTRA ISTORIE Şi istoricii au pătimit pentru scrierile lor, nu doar cei despre care au scris. Dar nu numai istoricii contemporani. Un arheolog rus care luase calea exilului - Mihail Miller - aprecia că aproape 85% din breasla arheologilor profesionişti au fost încarceraţi, exilaţi sau ucişi în vremea lui Stalin. De unde deduci că interpretarea istoriei te poate şi ucide. De fapt, începutul anilor ’30 marchează implicarea lui Stalin în luptele istoriografice şi începutul epurărilor. Pokrovski, părintele noii istorii staliniste, moare în 1932, dar, deşi omagiat de funeralii naţionale, acest fapt nu i-a împiedicat pe detractorii săi să-l condamne postum, semnalul fiind dat de Pravda în 1936. MEMORIA NOASTRĂ Matei Călinescu, într-o superbă scriere despre propriul copil, spune: "Memoria e axa identităţii, aş zice. Cum altfel ne construim identitatea decît prin amintiri? Şi amintirile cele mai diferenţiate, cel puţin pentru mine, sînt amintiri regăsite prin lectură, scoase din fireasca hibernare în zăpezile uitării printr-o lectură care fluctuează imprevizibil între text şi lectura de sine. Iar aceste amintiri alimentează mereu fantasia; cînd aceasta seacă, viaţă însăşi devine aridă, repetitivă, fără orizont. Căci identitatea noastră e făcută nu numai din amintiri, ci şi din proiecte: din ce vrem să facem, să realizăm, să obţinem, să vedem, să scriem, să citim. Toate acestea, amintiri, proiecte, plutesc într-o aură fantasmatică, de reverii (ambiţioase, erotice şi de multe alte feluri) - de Ťvisări» şi de Ťcai verzi pe pereţi», s-ar putea spune".