Cum să privim diferenţele teritoriale în Europa

Problema frontierelor Europei, în general, şi a celor din Europa, în special, este strîns legată de diferenţele geografice. A identifica o frontieră înseamnă a identifica o linie de discontinuitate între arii geografice vecine, însă definite ca diferite. Acesta e un lucru uşor cînd e vorba de o frontieră politică deja stabilită. Este mult mai dificil însă, cînd e vorba de trasarea unei linii între două grupe de state. Dar e la fel de dificil atunci cînd trebuie definite frontiere interne între arii culturale, etnice sau economice, pe scurt, între arii geografice diferite. Încerc să arăt aici, în primul rînd, că sîntem nepregătiţi să conceptualizăm aceste diferenţe şi, în al doilea rînd, că ar fi bine şi indicat să imaginăm "instrumente" mai bune. Ştiinţele umane şi sociale au rămas multă vreme prost echipate pentru a gîndi diferenţele geografice Ştiinţele umane şi sociale au gîndit diferenţele teritoriale în conformitate cu două scheme principale: prima este o schemă de tip excepţionalist, axată în mod obişnuit pe diferenţele naţionale, şi conform căreia fiecare Stat-naţiune este înrădăcinat în singularitatea sa, ignorînd, în cel mai bun caz, singularităţile vecinilor săi şi, în cel mai rău caz, opunîndu-i-se în termeni contrastivi. Aceeaşi schemă poate să devină viabilă şi în interiorul statului, în scopul sesizării diferenţelor infra-naţionale şi al identificării regiunilor, "ţărilor", "Kulturlandschaften" etc. Conform acestei scheme excepţionaliste, problema diferenţei dintre două entităţi este pusă a priori şi serveşte drept fir roşu analizei efectuate. Se ajunge astfel la a descrie singularităţi. La polul opus, ştiinţele umane şi sociale au creat o a doua schemă, pe care am numi-o tipologică, fundamentată de această dată pe reductibilitatea diferenţelor. În acest caz, cercetătorii nu mai sînt interesaţi de excepţionalitatea entităţilor observate, ci de variabilitatea acestora. Se procedează la o reducţie a realului şi a complexităţii sale. Diferenţele sînt gîndite în termeni de variaţie/varietate, şi astfel devine posibilă trecerea de la un tip la altul. Această a doua schemă stă la baza paradigmei funcţionaliste. Nu trebuie căutat prea adînc pentru a sesiza fragilitatea celor două scheme: ele sînt puţin adecvate reflecţiilor asupra diferenţelor teritoriale. De altfel, criticile ce le-au fost adresate au fost numeroase. Critica schemei excepţionaliste s-a cristalizat deja foarte bine. Două sînt direcţiile din care au venit aceste critici: prima este aceea a analizei prejudecăţilor/presupoziţiilor din spatele demersurilor şi a analizei instrumentalizării acestor prejudecăţi. De la "comunităţile imaginare" ale lui Benedict Anderson pînă la Lucia Boia, o întreagă serie de studii au arătat foarte clar ceea ce a fost construit şi instrumentalizat prin ideologiile naţionale. A doua direcţie a apărut din zona studiile comparative, care au arătat importanţa permeabilităţii frontierelor. S-a demonstrat imposibilitatea de a îngheţa diferenţa în singularitatea sa ireductibilă şi importanţa proceselor de hibridare, de împrumut, de interacţiune. Critica schemei tipologice este mai recentă şi fără îndoială mai dificilă. Ea pune la îndoială "marile discursuri" care au ghidat, în ultimele secole, lectura lumii moderne. Tendinţa contemporană de renunţare la un fir istoric unic a reînnoit interesul pentru excepţii, pentru abaterile de la normă, pentru marginalitate etc. Diferenţa este dintr-odată învestită cu capacitate de invenţie, de creare a ineditului. Guy Jucquois vorbeşte de "o nouă sfidare", pe fondul diminuării eficacităţii sistemului clasic, în care "distanţa mentală şi morală şse măsurauţ cu acelaşi etalon atît în domeniul cronologiei, cît şi în cel al geografiei (...)". A gîndi diferenţele plecînd de la istoricitatea faptelor sociale Raportul ştiinţelor sociale faţă de problematica diferenţelor geografice s-a modificat şi s-a reînnoit profund în ultima vreme. Reînnoirea a avut două cauze: prima derivă dintr-un motiv pragmatic, şi anume acela că asistăm la o luare la cunoştinţă a diferenţelor. Prăbuşirea comunismului şi lărgirea Uniunii Europene iau o importanţă din ce în ce mai mare în cadrul acestui proces. Pe măsură ce Uniunea se lărgeşte şi, în consecinţă, este din ce în ce mai întinsă, ea devine şi din ce în ce mai eterogenă şi se loveşte, din ce în ce mai des, de forţa diferenţelor geografice. A doua cauză este de ordin epistemologic, cu rădăcini în îndoiala faţă de convergenţa evoluţiilor, faţă de credinţa într-un fir istoric unic şi, mai general, faţă de neîncrederea în paradigma evoluţionistă a modernităţii. Acest context intelectual oferă poate posibilitatea de a gîndi diferenţele geografice din perspectiva celor două componente - spaţială şi culturală - şi a dublului lor context: local şi global. Să luăm drept exemplu dezbaterea dintre istorici referitoare la microstoria sau "reîntoarcerea povestirii", deoarece este foarte semnificativă pentru această dinamică. Citîndu-l pe Jacques Revel, microstoria a pus foarte serios în discuţie presupoziţiile "continuităţii socialului", care ar funcţiona de la local pînă la global, presupoziţii care permiteau aplicarea aceloraşi categorii de analize la toate nivelele. Microstoria a pus deci în discuţie presupoziţia continuităţii socialului şi a inversat analiza proceselor complexe "de jos în sus". Această schimbare de paradigmă relansează anchetele calitative efectuate la o scară micro. Diferenţele între cazurile studiate apar ca rezultat al diversităţii unor parcursuri istorice unice. Schimbarea de paradigmă provoacă de asemenea o modificare a statutului comparaţiei. În schema tipologică funcţionalistă, comparaţia se impunea în mod natural, ca un proces intelectual de reducere la un numitor comun de comparat. Punînd în prezent accentul pe excepţie, pe abaterea de la normă, pe specific, noile demersuri trebuie să dezvolte o nouă metodă, pentru a cîştiga în generalitate, şi trebuie să regăsească mijloacele de a lega traiectoriile specifice generalului. În ce mă priveşte, cred că există o pistă care rămîne insuficient explorată. Această pistă trece printr-o reflecţie asupra articulării între scările/nivelele geografice, cu focalizarea atenţiei asupra scărilor intermediare, situate între nivelul local al configuraţiilor sociale (în sensul dat de Elias) şi nivelul global de construcţie a specificităţilor, a "diferenţelor" naţionale. Acest lucru presupune reluarea şi aprofundarea aportului cercetărilor geografice.