Cum să înoţi pe uscat

Desfăşurarea sincronă a procesului descompunerii URSS şi a ivirii germenilor democraţiei în ţările aflate formal în afara spaţiului postsovietic, dar dominate atunci de ideologia comunistă, a creat senzaţia unui drum comun, a unor obstacole care pot fi în acelaşi fel depăşite, a unor soluţii aplicabile asemănător în Republica Cehă şi în Kazahstan. Realitatea infirmă - uneori brutal - viziunea optimistă conform căreia democraţia este o aspiraţie universală, în timp ce autoritarismul, dictatura, totalitarismul sînt realităţi politice menite să dispară odată cu înlăturarea persoanelor care le întruchipează şi a sistemului represiv aferent. Din 1990 încoace, realităţile politice nu fac altceva decît să dezmintă viziunea acestui marş triumfal. În ceea ce priveşte ţările fostului lagăr comunist, alăturate regimului sovietic imediat înainte sau după cel de-al doilea război mondial, aderarea la NATO şi la UE a impus nişte standarde respectate mai de voie, mai de nevoie; nu era de aşteptat ca în spaţiul postsovietic propriu-zis - zonă nu numai fără nici un fel de tradiţie a vieţii democratice, dar şi fără referinţe la gînditori autohtoni care să fi preconizat un asemenea sistem contractual de relaţii politic-sociale -, după trei generaţii îmbibate de ideologie colectivistă, să se poată produce, fără traume, despărţirea de statul paternalist, să fie acceptată concurenţa, considerată acum un izvor de nedreptate; toate acestea la un loc sînt privite ca o umilire a Rusiei. Victoria democraţilor nu a fost o victorie a democraţiei. Oricît credit i s-ar acorda lui Boris Elţîn, salvele de tun îndreptate împotriva Parlamentului, aflat în dezacord cu el, au deschis, de fapt, drumul pentru "democraţia supravegheată", pusă în practică de actualul (şi probabil viitorul) preşedinte al Rusiei, V.I. Putin. Absenţa ideologiei nu a lăsat loc liber principiilor democratice; dimpotrivă, a scos la lumină naţionalismul agresiv pre-revoluţionar al Sutelor Negre, bigotismul, obişnuinţa supunerii faţă de cel tare, însoţită de propensiunea spre anarhie. În multe spaţii importante, în primii ani de după căderea puterii sovietice au obţinut puterea politică diverse personalităţi mafiote: Sangak Safarov în Tadjikistan, Tenghiz Kitovani şi Jaba Ioseliani în Georgia, Suret Huseinov în Azerbaidjan. Acesta este contextul nostalgiei, al dorinţei de a funcţiona la ordin, adesea motivaţii principale ale votului. Pentru pacea lumii, e important ca ţările din spaţiul postsovietic să fie fascinate de o existenţă democratică: unele dintre ele au imense resurse de care depinde bunăstarea Europei, altele deţin arme de care depinde viaţa popoarelor Europei. Poate deveni Rusia democratică, atîta timp cît poporul de acolo nu are această aspiraţie, sau o guvernare democratică a Rusiei poate stimula resursele de creativitate şi de ingeniozitate transformînd această imensă ţară bogată, cu o populaţie instruită şi cu resurse inovatoare greu de anticipat, într-o superputere paşnică? Greu de răspuns. Din 1991 încoace se încearcă, fără succes, în ambele direcţii. Un eminent sociolog sovietic, Dmitrii Furman, a publicat în revista Eurozine un studiu extins despre originile şi elementele "democraţiilor de imitaţie" ("The Origins and Elements of Imitation Democracy. Political development in the post-Soviet space"). Pentru Furman, democraţiile de imitaţie sînt cele care, dincolo de faţada democratică, au concentrat puterea în mîinile unui preşedinte: acesta pretinde că asigură putere şi stabilitate, dar nu izbuteşte nici să controleze, nici să creeze legitimitate, nici să contribuie la productivitatea socio-economică. Analiza lui se referă la Rusia şi la fostele republici sovietice. Deşi mai toţi comentatorii pun evoluţiile Rusiei de-a valma pe seama "grelei moşteniri", Furman distinge trăsăturile trecutului: "În cu totul alt mod decît ţările din Europa Centrală şi de Est, nici una dintre ţările CSI nu s-a putut referi la trecutul unei experienţe democratice, pentru a putea construi un sistem democratic postsovietic. După 1917, eforturile de democratizare au eşuat şi au fost limitate în timp, astfel încît experienţa postsovietică poate fi considerată prima tentativă. Dimpotrivă, unele ţări, cum ar fi Rusia şi Uzbekistan, au avut o puternică tradiţie autoritară, ferm instalată în conştiinţa popoarelor lor. În perspectivă istorică, măreţia Rusiei nu poate fi separată de figuri cum au fost Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare sau Stalin, în timp ce mîndria naţională a Uzbekistanului e centrată pe figura lui Tamerlan". Desigur, se pune întrebarea ce are de cîştigat pensionarul sau studentul de astăzi de pe urma lui Tamerlan sau a lui Petru cel Mare? De ce îi dispreţuieşte pe cei care nu se pot referi la asemenea legende? E nevoie de Tamerlan sau de Petru cel Mare ca Rusia şi Uzbekistanul să devină democratice? Seamănă ei cu George Washington şi John Adams? Un al doilea obstacol observat de Dmitrii Furmanov este absenţa modelului adecvat: "Modelul democraţiilor americane şi europene a exercitat o influenţă enormă, şi el durează. Dar aceste state se deosebesc cultural de ţările CSI şi nu pot juca rolul Finlandei sau al Suediei în evoluţia Estoniei sau a Letoniei. Turcia poate juca rolul de model pentru ţările islamice turcofone din CSI, dar Turcia nu este ceea ce s-ar putea numi un model de ţară democratică stabilă". Absenţa unei tradiţii democratice şi a unui model a fost accentuată şi de alte condiţii: "În primul rînd, a contat tranziţia de la economia socialistă la economia de piaţă. În timpul socialismului, care a durat peste două generaţii, oamenii n-au fost obişnuiţi cu instituţiile economiei de piaţă şi ale proprietăţii private. Introducerea economiei de piaţă a fost o misiune la fel de grea ca şi acceptarea democraţiei. În al doilea rînd, a fost greu de suportat tranziţia de la imperiul sovietic la statul naţional modern. Era pentru prima oară cînd acest lucru se întîmpla în statele CSI şi nu aşa s-au desfăşurat lucrurile în Europa Centrală şi de Est. Şi cum unul dintre aceşti factori s-a prăbuşit brusc şi pe neaşteptate în 1991, cînd s-a dezmembrat URSS, este evident că în 1991 popoarele CSI erau în situaţia unei persoane care a fost pe neaşteptate aruncată într-un bazin cu apă: persoana în chestiune nu a învăţat niciodată să înoate şi nu a făcut niciodată altceva decît să vadă cum se descurcă alţii în bazin. Poate că ea înţelege că ar fi cazul să înoate, dar dacă e obligată să o facă s-ar putea să fie cuprinsă de panică şi disperare". Cînd o ţară de dimensiunile Rusiei este ameninţată de panică şi disperare, n-ar fi prea prudent ca vecinii ei să se antreneze pentru gimnastică ritmică în bazin. Este evident că preşedintele Putin moşteneşte toate dezechilibrele perioadelor trecute. Este, de asemeni, evident că eforturile lui, încununate de succes, de a asigura stabilitatea economică şi politică a ţării, relaţii de dependenţă - dacă nu de vasalitate - cu vecinii nu vizează evoluţia democratică a Rusiei. Poate că atîta timp cît e stabilitate, Statelor Unite le e indiferent ce se întîmplă cu adevărat în Rusia. Poate că atîta timp cît vinde, cu preţuri raţionale, petrol şi gaze, nici Europei occidentale nu-i pasă prea mult. Europa Centrală şi cea de Est ar trebui să fie mai atente.