Cum să evităm
Cred că orice demers care se respectă, de la coaching, mentoring, consiliere, pînă la psihoterapie şi psihanaliză, îşi propune o schimbare benefică a modalităţilor de simţire, gîndire şi comportament ale clientului/pacientului. Deosebirile importante dintre aceste demersuri apar din perspectiva naturii schimbărilor urmărite (mai mult sau mai puţin "profunde", structurale) şi sub aspectul procedeelor aplicate (intervenţii autoritare directe sau atitudini nondirective "neutre"). Un aspect care nu poate fi ignorat, corelat atît cu profunzimea schimbărilor urmărite, cît şi cu instrumentele utilizate, constă în costul demersului, în termeni de timp şi mijloace financiare. În condiţiile extinderii şi generalizării sistemelor de asigurări sociale, structuri care se instituie ca o "a treia parte", mediatoare între specialist (coach, consilier, terapeut etc.) şi client, dimensiunea costului financiar capătă o pondere tot mai mare. Fenomenul apare pregnant în ţările cu tradiţie în psihoterapie şi, mai ales, acolo unde societăţile de asigurări şi-au cîştigat o poziţie dominantă. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă SUA. Aici, cei care plătesc au, în condiţiile mecanismelor de piaţă liberă, un cuvînt tot mai greu de spus cu referire la alegerea metodelor de intervenţie. În consecinţă, companiile de asigurări fac presiuni tot mai mari pentru promovarea metodelor "scurte" (coaching, terapii comportamentale etc.) şi pentru limitarea aplicării celor de lungă durată (psihanaliza). Deoarece, în virtutea aceloraşi mecanisme democratice, opţiunea clientului (în postura de "plătitor" faţă de compania de asigurări) nu mai poate fi ignorată, lupta se dă în zona convingerii acestuia asupra oportunităţii alegerii sau respingerii unui anumit tip de demers. În acest scop, în ton cu pragmatismul zilelor noastre, mijlocul de convingere cel mai eficient la care se apelează este "dovada ştiinţifică", obţinută prin intermediul celei mai "obiective" metode de cercetare existente - analiza statistică. Din nefericire, publicul larg, educat să aibă încredere în astfel de studii, ignoră faptul că interpretarea rezultatelor unor investigaţii de acest tip nu se poate afla în afara "partizanatului" cercetătorilor, a subiectivităţii voluntare sau involuntare a acestora, subiectivitate prezentă din prima clipă, în chiar alcătuirea respectivelor instrumente de investigare. Din acest motiv, consider drept naivă sau neonestă tentativa unor profesionişti ai domeniului de a pleda, pe baza unor asemenea studii, pentru "superioritatea" vreunuia dintre demersurile cercetate. Fără a nega faptul că, indiferent de metoda utilizată, o terapie mai intensivă, cu 3-4 şedinţe pe săptămînă, desfăşurată pe o perioadă mai îndelungată, oferă o probabilitate mai mare de schimbare, nu putem să nu recunoaştem dorinţa legitimă a tuturor părţilor implicate de a obţine maximum de efect cu minimum de efort. Personal, nu sînt deloc de acord cu blamarea cuiva, fie el pacient, terapeut sau societate de asigurări, care doreşte aplicarea unor metode "eficiente". Ceea ce ar putea fi condamnabil ar fi inducerea în eroare, voluntară sau involuntară, asupra posibilităţilor reale de schimbare pe care le poate oferi o metodă. Conform unui clişeu de gîndire clasic, uneori confirmat, alteori infirmat în clinică, durata unui demers este înscrisă apriori în filozofia acestuia. De exemplu, o psihanaliză nu se poate încheia în cîteva luni, la fel cum o terapie comportamental-cognitivă nu poate dura o perioadă mai îndelungată de 2-3 luni. Studii recente, cantitative, dar şi calitative, semnalează însă fenomenul de rezistenţă la schimbare a multor pacienţi aflaţi în demersuri comportamentale sau în psihoterapii psihanalitice de scurtă durată. De aici, necesitatea prelungirii, uneori cu ani, a intervenţiei sau repetarea demersului după numai cîteva luni. Nu rareori, la cabinet, am avut cereri de psihanaliză - chiar la recomandarea unor colegi comportamentalişti - din partea unor persoane care au eşuat într-una dintre metodele "operative". La rîndul meu, mi s-a întîmplat adesea să propun unei persoane dornice de psihanaliză o psihoterapie psihanalitică de scurtă durată sau chiar să o îndrum către un coleg care practică psihoterapia cognitiv-comportamentală. Uneori fac acest lucru şi pentru a evita riscul ca o psihanaliză să transforme pe cineva într-un pacient pe viaţă, care nu se schimbă semnificativ, dar care trăieşte, cîteodată pînă la moarte, doar cu speranţa unei iluzorii schimbări radicale ("sindromul Woody Allen"). Recent, teoreticienii mai puţin încrîncenaţi din ambele tabere semnalează o tendinţă de abandonare a unor idei preconcepute, înscrise cîndva pe stindardul de luptă cu "tabăra" adversă, cum ar fi: "o ameliorare rapidă dispare rapid" (lozinca psihanalitică), sau: "psihanaliza consumă inutil resursele de timp şi bani ale pacientului" (lozinca comportamentaliştilor), tinzîndu-se spre o perspectivă mai realistă şi mai onestă, de genul: fiecăruia după necesităţi şi posibilităţi. Eugen Papadima este psihanalist. A profesat o perioadă în SUA.
