Cum recunoști o expoziție bună

- la Sibiu cu Durer, Perjovschi și Gorzo - Este tristă şi creează un puternic disconfort prejudecata că publicului larg nu îi plac evenimentele culturale de valoare... Şi spun asta din perspectiva unui curator care a formulat expoziţii radicale de artă contemporană, expoziţii de topică filosofică, de muzeu, expoziţii politice de underground, experimentînd în spaţii şi structuri foarte diferite, folosind tehnic percepţia vizuală, care, după cum hotărăsc multe instanţe critice, publicului i-ar lipsi... Am totuşi experienţe foarte bune. În urmă cu cîţiva ani, în Palatul Brukenthal, am fost curatorul expoziţiei "Albrecht Dürer". Este adevărat, numele lui Dürer este cunoscut şi în cercurile mai puţin implicate în istoria artei. Iar întîmplările au fost pe măsură - la vernisaj au fost sute de oameni, lumea stătea pe scări, s-au tipărit şi re-tipărit mereu bilete... Într-o dimineaţă rece, şoferul unui taxi a întors butonul de căldură şi mi-a spus că am făcut o expoziţie foarte frumoasă - a văzut-o de două ori, iar în oraş circula o formulă: "ne întîlnim joi, la 17, la Dürer". Am gîndit atunci expoziţia foarte contemporan. L-am perceput şi am impus un Dürer superstar. De fapt, Dürer a fost unul dintre primii artişti foarte preocupaţi de imaginea lui - îşi cumpăra stofele şi damascurile cele mai fine, avea o colecţie elegantă de mănuşi, lua ore de dans, punea condiţii de reprezentare pentru fiecare loc sau moment unde apărea, cerea sume mari pentru călătoriile unde mergea cu soţia lui, Agnes Dürer, care funcţiona ca un fel de galeristă - primea toate onorurile, cerea fructe scumpe şi accepta doar mesele fine şi sofisticate. Glamoarea unui astfel de demers a avut un layout (invitaţie, afiş, flyer, bilet) minimalist, clar, aproape rece (realizat de Mircea Stănescu). Totul părea gîndit pentru artişti ca Joseph Beuys ori Rosemarie Trockel, dar cînd te apropiai, îl găseai pe Dürer. Expoziţia a durat 10 săptămîni şi, în fiecare săptămînă, în ziua de joi, erau în expoziţie concerte, prelegeri, discuţii sau prezentări tematice - de aici formula "joi, la 17, la Dürer". Mult timp după închiderea expoziţiei, sălile erau încă numite "la Dürer". Expoziţia nu a fost deloc facilă - era vorba despre seriile de gravuri de maturitate ale lui Dürer (Apocalipsa, Naşterea Maicii Domnului, Mica şi Marea Pasiune, Melancolia), dar printr-un simplu mijloc de seducţie, monden şi nonşalant, publicul a înţeles frumuseţea, gravitatea, genialitatea lui Dürer. Există apoi prejudecata că muzeele clasice trebuie rupte de arta contemporană, că publicul vine la muzeu să vadă doar arta veche, tradiţională, că publicul nu este interesat de arta contemporană, care oricum nu are semnificaţii profunde, topică ştiinţifică şi discernămînt estetic. În cazul Muzeului "Brukenthal", situaţia este şi mai delicată. Baronul Brukenthal a fost un colecţionar de artă contemporană; baronului îi plăceau proiectele modernităţii, acţiona ca un trendsetter şi iubea extravaganţa demersului vizual. Or, în spaţiile sale, expoziţiile de artă contemporană sînt în firescul luxului necesar... Publicul a reacţionat foarte bine şi la expoziţiile "Ich habe keinen Zeitraum" / Dan Perjovschi şi "Salve Fiat Romuli Nepos / Gorzo’s new paintings", expoziţii foarte controversate, cu jurnalişti neavizaţi care au întreţinut scandalul. Expoziţia lui Dan Perjovschi, gîndită în descendenţa unui premiu important luat la Viena, avea un sistem agresiv de publicitate - numele artistului scris cu litere uriaşe, roşii, pe Palatul Brukenthal, invitaţii foarte evidente, machete de presă şi imagini de presă, o conferinţă de presă cu 50 de jurnalişti. Conceptul era cu totul şi cu totul neaşteptat. Dan Perjovschi a desenat cu creion de argint pe pereţii muzeului copilăria lui de la Sibiu, spuma de zmeură care îi plăcea, colegii de şcoală, grădina mătuşii, felul în care percepea muzeul; l-a desenat pe primarul Klaus Johannis, în efortul de a ţine Germania şi România foarte aproape, şi-a desenat prietenii artişti, curatori, critici de artă, a desenat monumentele oraşului vechi şi marea platformă industrială. Şocul a fost mare: vizitatorii muzeului se apropiau de nişte camere goale şi ezitau să intre; dar apoi, cînd descopereau desenele, bucuria era maximă. Criticată de mulţi, provocînd interminabile discuţii, dacă este potrivită sau nu pentru acest spaţiu, expoziţia a fost foarte bine înţeleasă de public. Calitatea desenului de argint, vulnerabilitatea poveştii, cinismul din unele texte ale lui Perjovschi îi fac pe mulţi să povestească şi astăzi despre această expoziţie. "Salve Fiat Romuli Nepos / Gorzo’s new paintings" a fost iarăşi o provocare unde înţelegerea publicului a depăşit limitele instituţiei. Expoziţia lui Gorzo aducea violent în discuţie limitele modernităţii, ale puterii, limitele sexualităţii. Teme acut contemporane, teme violent moderne. Cofrajul curatorial era însă ordonat şi calm. Primul etaj al Muzeului "Brukenthal", o pinacotecă veche de 200 de ani, recurgea la acceptarea unui artist puternic, rebel, hype - cu dimensiuni extravagante asupra picturii, cu excentrice profunzimi ale vizualităţii... Lucrările lui Gorzo se raportau vizual la curioase momente din istoria artei, un parcurs bizar de liniştit pentru sălbăticia demersului. În Sibiu era iarnă, cu foarte multă zăpadă albă, curată, nici nu se putea ceva mai nimerit pentru cerurile albe ale Maramureşului. Expoziţia era gîndită ca parte în programul de deschidere al Capitalei Culturale Europene; un artist român controversat spune o fascinantă poveste despre modernitatea adusă şi impusă de Joseph al II-lea în Transilvania, într-un loc, Casa baronului Brukenthal, care generase deja un excelent model cultural european. Gorzo aducea un alt tip de vizualitate în resursele Palatului. Şi publicul a înţeles iarăşi: o expoziţie controversată instituţional a fost considerată de vizitatori ca expoziţie reper pentru pictura românească contemporană. Gorzo a reuşit să spargă toate limitele muzeului clasic. Convingerea mea este că publicul recunoaşte automat expoziţiile bune şi crede în artiştii care duc vizualitatea la limitele extreme. În rest, totul este doar o problemă de stil, de contemporary exhibiting.