Cum putem ajuta Moldova să se ajute pe sine

Republica Moldova s-a confruntat chiar de la apariţia ei cu o problemă de consolidare serioasă, creată prin apariţia teritoriului secesionist autointitulat Republica Transnistreană. Încercarea de a supune prin forţa armelor pe rebeli s-a încheiat cu victoria practică a acestora, care au creat un stat de fapt. Cînd se analizează astăzi perspectivele de reintegrare ale statului moldovenesc în vederea integrării europene, două chestiuni trebuie deosebite clar: * Problema conflictului, îngheţat într-un punct de echilibru care favorizează pe conducătorii locali transnistreni şi perspectivele unei intervenţii pentru a modifica raportul de forţe, deci a stabili un alt punct de echilibru. * Problema statalităţii, adică impactul pe care acest teritoriu dizident îl are acum şi îl va avea în viitor asupra existenţei unui stat funcţional şi capabil de eforturile integrării europene. În prima chestiune au existat unele progrese. Uniunea Europeană, după schimbarea de regim din Ucraina, a reuşit să convingă acest stat să treacă la respectarea embargoului pe frontiera cu Transnistria. Scopul acestuia este de a controla economic teritoriul disident, forţînd pe liderii de acolo să devină mai flexibili la negocieri. Embargoul este important, dar nu echivalează cu o intervenţie, de tipul celor văzute în fosta Iugoslavie. Nimeni nu va bombarda Transnistria ca să vină la masa tratativelor, iar UE şi SUA, insistent ceruţi ca mediatori de partea moldoveană, preferă să acţioneze în continuare prin intermediul OSCE, cu Rusia, Ucraina, Moldova şi Transnistria însăşi - parteneri de negocieri. În acest format numai o înţelegere oarecare cu Rusia poate duce vreodată la o schimbare radicală de regim în Transnistria, dat fiind că numai Rusia are trupe acolo şi sprijină actualmente (doar pe unele canale) regimul transnistrean. Decizia de a întări frontiera, cu toate limitele ei, este pozitivă. Pentru a avea însă rezultate, e necesar să fie implementată riguros şi să existe un interval de timp suficient ca să înfometeze economia neagră transnistreană. Ea a fost urmată de către avansarea unui plan de pace conceput de Ucraina. A ieşi cu un plan de soluţionare definitivă cînd de abia ai promis că vei aplica un embargo e nepotrivit, rolul embargoului find tocmai acela de a creşte costurile pentru partea necooperantă, ca într-un moment viitor să se ajungă la o soluţie mai echilibrată. Dacă se propune de la început o soluţie e neclar la ce mai serveşte embargoul. Pentru a înţelege mai bine problema de bază la care Moldova trebuie să răspundă, ar trebui să recapitulăm starea de fapt actuală în jurul acestei regiuni: Moldova depinde de înţelegerea dintre Rusia şi UE referitoare la acest spaţiu; negocierile actuale dintre aceşti doi actori sînt influenţate de preţul mare la combustibil şi de creşterea continuă a dependenţei UE faţă de importurile de combustibil din Rusia; negocierile dintre Moldova şi Transnistria reprezintă, de facto, reflectarea în miniatură a negocierilor dintre Rusia şi UE; Transnistria negociază de pe poziţii de superioritate cu autorităţile de la Chişinău. Ce poate face România, în acest context nu tocmai favorabil? România a progresat adoptînd conceptul de "o naţiune, două state" şi relaţiile dintre cele două state sînt în prezent bune. Asta nu înseamnă că România trebuie să aibă o atitudine complet necritică şi să sprijine automat orice cred autorităţile de la Chişinău că va aduce o rezolvare favorabilă lor, dacă asta înseamnă practic să agreăm că Moldova nu are nici o perspectivă de consolidare, dezvoltare şi integrare, pînă nu este rezolvată cu prioritate problema transnistreană . Pentru că asta a fost linia Chişinăului pînă acum. Dar acesta e un cerc vicios. Această premisă împinge la o rezolvare pe loc a conflictului. Şi cum punctul de echilibru e în favoarea Transnistriei, asemenea rezolvare ar fi proastă pentru Moldova. A cere o rezolvare azi, în plină criză a preţului petrolului, cînd poziţia Rusiei e foarte puternică, înseamnă a favoriza o formă de rezolvare care să confirme starea de fapt, adică independenţa Transnistriei. Asemenea insistenţe duc la apariţia unor iniţiative precum cea a lui Iuşcenko, foarte greu de demontat, cum a fost greu de demontat şi planul Kozak. În vizita sa la Moscova, Javier Solana a spus că s-a făcut un mare progres, ruşii sînt dispuşi să discute planul Iuşcenko . Cine urmăreşte poziţia noastră în ultimii ani vede că societatea civilă din Moldova şi aliaţii ei externi au părut că se opun rezolvării conflictului. La un moment dat, păream că ne luptăm mai mult cu OSCE, cu planul lor de federalizare, decît cu transnistreenii. La asta ajungem dacă cerem rezolvări, dar nu avem soluţii pentru a schimba echilibrul de forţe de pe teren. Avantajul iniţiativei este esenţial în medierea conflictelor. România avea timp să propună ea însăşi un proiect de lucru, eventual în mod discret, oferindu-l Directoratului de politică externă de la Comisia Europeană sau Moldovei, şi oricîte modificări ar fi suferit acesta ulterior, s-ar fi lucrat pe un text de bază românesc. Dar nici acesta nu putea fi radical diferit, din păcate. Asta înseamnă că nu se poate face nimic? SAR pune la îndoială conceptul că totul atîrnă de Transnistria. Pînă acum, în majoritatea planurilor de reglementare a conflictului din Transnistria, Chişinăul a evitat din răsputeri să discute situaţia despărţirii de Transnistria. Iar recentul plan de soluţionare a conflictului propus de preşedintele ucrainean Iuşcenko a fost destul de criticat de analiştii de la Chişinău, în special din cauza acestei posibilităţi de separare între cele două entităţi. În mare parte disputa e doar una juridică. Care separare, din moment ce ştim cu toţii că de multă vreme Chişinăul nu mai are nici un control asupra acestui teritoriu, începînd de la faptul că cetăţenii din stînga Nistrului nu participă la alegerile Parlamentului de la Chişinău şi terminînd cu faptul că republica nu colectează nici un impozit din Transnistria? Trebuie să găsim o cale alternativă. Modelul Ciprului oferă cea mai bună analogie. Există un curent minoritar care susţine viabilitatea comparaţiei cu modelul Ciprului*. Acesta nu s-a bucurat la Chişinău de o mare popularitate, existînd contraargumente din direcţia celor care susţin că situaţia geopolitică a Ciprului e foarte diferită de cea a statului moldovenesc. Totuşi, evoluţia istorică şi datele macroeconomice fac posibilă comparaţia. A durat treizeci de ani ca partea neocupată de Turcia a Ciprului să devină membră UE. Dar astăzi, partea turcească este cea care face eforturi să se reunească cu cea grecească. Pierderile economice suferite de Republica Cipru ca urmare a secesiunii erau comparabile cu cele suportate de statul moldovenesc. Rămînînd la acest capitol macroeconomic, la Chişinău se vehiculează ideea că ţara este dependentă de conductele de gaz care trec prin Transnistria şi de electricitatea de la Centrala Cuciurgani. Este oare problema atît de gravă, chiar dacă două din cele trei conducte de gaze naturale Rusia-Moldova trec prin Transnistria? Specialiştii arată că, de fapt, deconectarea raioanelor de est poate afecta parţial unele localităţi din raioanele Ştefan-Vodă şi Dubăsari. Sigur, dacă ar fi blocat gazoductul magistral, tot sudul rămîne fără gaze. Or, e greu de crezut acest lucru din partea Gazprom, din moment ce gazoductul magistral are ca scop principal exporturile în statele balcanice. Restul teritoriului are posibilităţi de a se asigura cu gaze naturale prin conductele ce nu trec prin Transnistria. Acum 13 ani, cînd separatiştii au închis robinetul conductelor de gaz de acolo, Chişinăul rămas fără gaz a construit de urgenţă o conductă în zona Rezinei, conectînd centrul Moldovei la magistrala ce traversează nordul republicii venind de la Bogorodiciani (Ucraina). Experienţa arată că se poate, dacă se vrea, evitarea dependenţei de Transnistria. Mai ales că discuţii au existat pentru necesitatea construirii unei astfel de deviaţii. Un exemplu bun în acest caz îl reprezintă proiectul gazoductului Drochia-Bălţi-Iaşi, care ar permite asigurarea unei mari părţi a Moldovei cu gaze, dar şi a majorării tranzitului de gaze naturale spre România. Moldova nu mai are datorii faţă de furnizorii ruşi din iunie 2004, iar consumul curent de gaz se achită la nivel de 100%. Însă Transnistria, dacă se cumulează dobînzile şi penalităţile de pînă acum, a ajuns la catastrofala datorie de 1 miliard de dolari. Tot la acest capitol persistă teama importantă de întrerupere a electricităţii ce vine de la Cuciurgani (aflată în Transnistria). Această frică se bazează pe faptul că centrala este vitală pentru economia ţării, ea alimentînd şi Chişinăul, unde este concentrat 60% din potenţialul economic al Moldovei. Însă criza provocată la sfîrşitul lui 2004, bazată pe eternul şantaj de la Tiraspol, a arătat că soluţii sînt. Totul se bloca pînă acum din cauza relaţiilor reci între Bucureşti şi Chişinău, dar odată cu "reorientarea" lui Voronin şi venirea lui Traian Băsescu la putere, lucrurile, şi în acest domeniu, par a lua o altă direcţie, şi România poate ajuta Transnistria. Soluţia pe termen mediu este deci autonomizarea Moldovei faţă de Transnistria, izolarea acesteia din urmă printr-un embargou susţinut şi pregătirea Moldovei pentru a deveni un stat capabil să stea pe picioarele proprii şi un candidat serios la integrare. Soluţionarea conflictului poate redeveni o prioritate după ce România devine membru UE; deocamdată, dat fiind că nici un actor internaţional nu va interveni în Transnistria ca să realizeze un echilibru mai favorabil Moldovei. Asta nu înseamnă că România nu trebuie să rămînă un actor activ în promovarea situaţiei din interiorul Transnistriei, a lipsei de democraţie şi de respect pentru drepturile omului de acolo, tot aşa cum nimeni nu împiedică societatea civilă să pregătească terenul unei eventuale revoluţii democratice în această regiune. Fără intervenţie dinafară, speranţa rămîne într-o revoluţie dinăuntru, dar nici aceasta nu e posibilă fără o lungă pregătire. _____________________ * Primul articol pe această temă a fost publicat de către Nicu Popescu, "Lecţia Cipru pentru Moldova", 10 mai 2004, Moldova Azi, www.azi.md.