Cum ne încălzim la iarnă?
Criza prețurilor gazului, care pare că nu va lua sfîrșit prea curînd, pune probleme serioase în chestiunea încălzirii, indiferent cu ce anume ne încălzim: centrală sau sobă cu gaze, sobă cu lemne, încălzire electrică sau sistem centralizat. Asta, din cauză că lipsa gazului din piață a antrenat după sine o penurie de alți combustibili și de energie produsă din gaz, împingînd toate prețurile energiei în sus.
Pentru cei care se încălzesc electric sau cu gaze, recent s-a dat o lege care plafonează prețurile și compensează facturile pentru cei sub un anumit nivel de consum. Pentru cei cu venituri mici, indiferent de sursa de încălzire – lemn, gaz, electric, termoficare –, există o schemă separată de ajutoare de încălzire, rebotezată pompos „legea consumatorului vulnerabil”, dar în esență același tip de ajutor de încălzire care există din 2011, modificîndu-se doar sumele. Există însă o categorie care a cam fost lăsată de izbeliște în fața actualei crize: cea a consumatorilor casnici din orașele mai mari branșați la sisteme centralizate de încălzire. Sînt aproape două milioane de oameni din cca 30 de orașe.
Cea mai mare parte a sistemelor de termoficare din țară – București, Timișoara, Constanța, Iași ș.a.m.d. – au drept combustibil principal gazul natural. Creșterea substanțială a prețurilor gazului în ultimele luni pune o presiune enormă asupra costurilor pe care le au sistemele de termoficare. În marea majoritate a cazurilor, tarifele pe gigacalorie pe care le plătesc consumatorii finali sînt de ani de zile puternic subvenționate de primării – de pildă, în București consumatorul plătește vreun sfert din preț, restul e acoperit de primărie. O bună parte din bugetele primăriilor din orașele mari se duce în fiecare an pentru subvenția prețului la căldură; încă dinainte de actuala criză a prețului gazelor naturale sistemul centralizat de încălzire abia își trăgea sufletul în marea majoritate a orașelor. Criza gazului de anul acesta a adîncit astfel grav problemele structurale, de faliment încă nedeclarat al termoficărilor, ceea ce ne pune în fața unei dileme: acum, punctual, iarna asta, cum mai dăm căldură?
Gaura suplimentară de buget la companiile de termoficare cauzată de explozia prețului gazului poate fi acoperită în trei feluri. Putem să creștem rapid tariful pe care îl plătesc consumatorii (și vedeți anunțurile cu creșteri de 86% la București, de două-trei ori prin alte orașe etc.) – problema este că e vizibil, semnificativ și e nepopular, mai ales anul acesta. Apoi, primăriile pot mări subvenția astfel încît să acopere în mare parte creșterea prețului gazelor – dar deja erau înglodate în datorii și subvenția era împovărătoare încă dinainte de acest an. Sau Guvernul poate da autorităților locale bani sau direct combustibil pentru a acoperi creșterea prețurilor și penuria de gaz. Ce vedem zilele acestea e o combinație între toate cele trei măsuri – cresc și tarifele la consumator, crește și subvenția locală, iar de la buget s-a alocat o sumă de vreo 300 de milioane pentru toate primăriile. Cu siguranță vom plăti cu toții mai mult pentru încălzire, și cei cu termoficare, și cei cu alte surse de încălzire, pe măsură ce șocul prețului gazului în tot sectorul încălzirii e absorbit în diverse feluri, prin bugete publice sau buzunar propriu.
Criza punctuală pe care o parcurgem scoate în evidență problemele vechi și nerezolvate ale termoficării, dar și niște oportunități pe care ar trebui să le analizăm atent. Într-adevăr, problemele cu care se confruntă termoficările din țară sînt greu de gestionat tocmai din cauză că ani de zile s-a făcut prea puțin pentru ca ele să fie eficientizate. Infrastructura e veche și neadaptată la evoluția orașelor din ultimii 30 de ani, pierderile sînt mari, investițiile sînt amînate tocmai din cauză că e dificil să pregătești și să duci la bun sfîrșit proiecte de infrastructură ale căror rezultate se vor vedea abia peste mai mulți ani. Dar trebuie să recunoaștem că asta e o problemă generală pentru toate proiectele de infrastructură, nu e nimic special cu termoficările și nu înseamnă automat că încălzirea centralizată ar trebui închisă doar din cauză că primăriile nu-și fac treaba. Doar nu desființăm infrastructura rutieră dacă primăria nu e în stare să finalizeze un pod și niște parcări, nu? Dacă infrastructura de apă și canalizare ar fi la fel de ineficientă, care ar fi soluția, apă la pet și toalete individuale? Sau presiune pe primărie să rezolve o problemă de infrastructură publică?
În principiu, în orașele mari nu există o alternativă facilă la termoficare. Adică nu poți lăsa sistemele de încălzire centralizată să se prăbușească necontrolat – cum s-a întîmplat pînă acum în orașele mai mici – pentru că nu toată lumea își permite centrală. Nu se pot monta de azi pe mîine sute de mii de centrale pe gaz. E nevoie de întărirea rețelelor de gaz și energie electrică și, cel puțin în București, în cazul prăbușirii termoficării, am avea o problemă și cu energia electrică. Prăbușirea necontrolată, acolo unde s-a întîmplat, n-a însemnat căldură de calitate, ci încropeală individuală – unul și-a montat centrală, altul pune un reșou sau un boiler instant la baie, altul nu-și permite mai mult decît o pătură, exact cum am învățat să ne descurcăm pe cont propriu și fără spitale sau școli. Altfel spus, chiar și renunțarea la termoficare ar necesita o planificare, nu se poate întîmpla de la sine fără să ducă la descurcăreli individuale proaste colectiv. Într-un oraș ca Bucureștiul, dacă toată lumea și-ar monta centrală fără să se întîmple vreo mare investiție în rețeaua de gaze, probabil presiunea gazului ar scădea în tot orașul pînă cînd nimeni nu și-ar mai putea porni centrala; ba s-ar putea să rămînem și în beznă, dacă CET-urile de azi nu sînt și ele înlocuite cu altceva.
Pe de altă parte, dacă urmărim cu atenție ce s-a întîmplat zilele acestea, sistemele de termoficare sînt ceva mai puțin vulnerabile decît soluțiile individuale la o criză a unui combustibil anume. De ce? Pentru că, de regulă, funcționează și pe combustibili alternativi. Dacă Timișoara reușește să mai livreze ceva căldură e din cauză că funcționează și pe cărbune, nu doar pe gaze. La fel și celelalte termoficări, unele mai bagă niște păcură, altele niște cărbune, soluții proaste și poluante, dar totuși soluții. Ce se întîmplă azi cu prețul gazului nu e un fenomen izolat în sine, ci e un semnal: prețul crește pentru că există un risc major să rămînem fără gaze la iarnă, poate cîteva zile sau mai mult. Într-o astfel de situație ai o șansă mai bună dacă ești branșat la un sistem centralizat decît dacă ai o soluție de încălzire care necesită două surse de energie simultan – electrică și gaze.
Desigur, asta nu înseamnă să păstrăm termoficările așa cum sînt ele azi, aruncînd doar bani în ele la infinit. Ele trebuie restructurate și modernizate ca să nu mai facă pierderi, să prindă pasul cu dezvoltarea urbanistică din ultimii 30 de ani, că orașele n-au stat pe loc. Criza de azi nu se putea rezolva altfel decît aruncînd, iarăși, niște bani din elicopter, că trebuie să trecem cumva peste iarna asta; dar de mîine trebuie să ne însușim lecția învățată. Din păcate, deciziile pe care le-am luat ca să ne protejăm consumatorii de facturile mari la încălzire nu sînt grozave. De pildă, modul haotic în care a fost făcută legea privind plafonarea și compensarea facturilor de energie, protejînd consumatorii de gaz și energie electrică, dar nu și sistemele de termoficare și pe cei branșați la ele, necesită acum cîrpeli ad-hoc. Dacă dai o lege în care recompensezi centrala individuală, dar, în același timp, termoficarea e penalizată, pentru că aproape toate orașele sînt forțate acum să crească tarifele la gigacalorie, efectele nu vor întîrzia să apară. Probabil, legea buclucașă va accelera la anul debranșările de la termoficări, în ciuda promisiunilor pe care le facem pe la Bruxelles și în fața propriilor cetățeni în PNRR că politica asumată va fi să ne mișcăm odată în direcția unei încălziri eficiente și nepoluante.
Otilia Nuţu este analist de politici publice în energie la Expert Forum.
