Pe vremea cînd de-abia ajunsese preşedinte şi nu se despărţise cu totul de poziţia de administrator universitar, Emil Constantinescu a fost întrebat la GDS de ce la Universitatea Bucureşti closetele sînt ca la Gara de Nord. Întrebarea mi s-a părut de atunci a se sprijini pe două prezumţii greşite. Unu, că un spaţiu intelectual e o rezervă naturală care nu e contaminată de aceleaşi probleme cu restul mediului social în care se află, că o universitate între gunoaie, de exemplu, poate să fie curată. Doi, că rectorul şi numai el este responsabil de starea closetelor, chiar în spaţiul mult lăudatei autonomii universitare cîştigate la Revoluţie. Dacă universitatea noastră nu evoluează, este tocmai din pricina unor asemenea prezumţii veşnic autojustificatoare, în care mîndria e la noi şi răspunderea la alţii. Şi universitatea nu evoluează. Cele 12.000 de titluri de doctori acordate în ultimii ani nu au mai multă acoperire în realitate decît aveau titlurile date sub comunism. Fără un proiect intelectual de curăţare, prin care treptat gunoiul să cadă la fund, sau măcar să fie deosebit de ce nu e gunoi, evoluţia universităţii nu va veni de la sine. O universitate adevărată e un spaţiu miraculos. Nu doar la figurat, ci la propriu. Aş putea da multe exemple, dar mă mărginesc la vulpea pe care am văzut-o din biroul meu de la Oxford astă-primăvară, care a traversat pajiştea Institutului de Studii Europene, pentru a urca apoi zidul de cărămidă pe verticală, ca în desenele animate. Nu m-ar fi mirat dacă ar fi venit şi la seminar, ca un homeless de la Harvard care venea regulat, făcîndu-l pe decanul nostru să înceapă totdeauna cu "Onoraţi oaspeţi, dragi studenţi, dear homeless". Într-o universitate adevărată, studenţii te fugăresc ca să îţi bîlbîie proiectele lor cu un entuziasm contaminant. Profesorii îşi găsesc întotdeauna timp cînd e de explorat o inovaţie. Administratori de profesie, că sînt numiţi decani sau preşedinţi, îţi strîng mîna şi te întreabă dacă ai tot ce îţi trebuie ca să lucrezi, pentru că un bun administrator de universitate este ca un producător de televiziune, e acolo ca să creeze condiţiile în care se manifestă talentul. Şi toate, dar toate aceste universităţi occidentale au din ce în ce mai mulţi studenţi români, perfect integraţi, pasionaţi, ajunşi acolo fără nici un fel de relaţii sau pile (că nu se ajunge acolo pe calea asta), pregătiţi minunat de profesorii lor de liceu, aceşti oameni miraculoşi care predau matematică sau biologie sau engleză, adesea fără ca ei personal să fi călătorit în Europa în viaţa lor, şi care, din liceele lor din Oradea sau Bacău sau Bălţi, sînt responsabili de o nouă generaţie intelectuală românească care umple universităţile lumii şi devine o parte naturală a acestui miracol. Acasă însă se rupe filmul, de la liceele care au supravieţuit tranziţiei cu această calitate umană, care produc încă energii şi ambiţii individuale considerabile, ajungi la universităţile româneşti în care îţi petreci jumătate din timp scuzîndu-te faţă de studenţi pentru cum merg lucrurile. Cum să facem universităţile noastre măcar în parte similare cu cele evocate de mine aici? De la lansarea, în urmă cu o lună, a ideii Coaliţiei pentru Universităţi Curate, toţi cei care mă interpelează pe tema asta încep cu "Chiar credeţi că...". Foarte semnificativ. Corupţia este falsificarea sistematică şi deliberată a modului universal de distribuţie a acestui bun public - educaţia de calitate. Ce e corupţia în mediul universitar românesc? Nu doar profesorul care le cere studenţilor să îi ia un laptop (sau anvelope noi) ca să le pună note mari, nu doar studenţii care preferă să îşi cumpere licenţa de pe Internet decît să îşi compună una, nu doar administratorul universitar care se plînge de subfinanţare, dar şi-a cumpărat din economii un jeep negru de 50.000 de euro, ci, mai degrabă, toate acestea laolaltă. Aş spune aşa; corupţia este falsificarea sistematică şi deliberată a modului universal de distribuţie a acestui bun public - educaţia de calitate. Studenţii notaţi incorect, titlurile universitare date arbitrar, carierele profesorilor care depind de orice altceva decît de valoarea cercetării lor, toate acestea sînt forme de corupţie. Şi de aceea vorbim deocamdată în România de corupţie sistemică, creată de eşecul politicilor de educaţie cel puţin la fel de mult ca de comportamentele individuale imorale. Ce putem face? Prima cale ar fi, evident, reforma. Dar văzînd ce s-a întîmplat pînă acum, nu sînt optimistă că reforma va elimina corupţia, pentru că se va face cu obişnuita nepricepere şi urecheală, la marea copiere a unor modele occidentale prost digerate şi minima înţelegere a realităţii sociale româneşti, în plus bine controlată de grupuri de stakeholders, al căror unic interes este să împiedice formarea unei pieţe. Ce s-a întîmplat în ultimul an e relevant. Şi ministerul, şi comisia prezidenţială se întrec în proiecte de legi comprehensive, care se vor bloca sau încurca unele pe altele, cînd ceea ce ar fi trebuit stabilit printr-un pact naţional erau doar cîteva obiective-ţintă, detaliile fiind treaba experţilor. Danemarca şi-a agregat universităţile, făcîndu-le mai puţine, vrem să facem la fel? Evaluarea cercetării din bani publici în unele ţări scandinave, ca şi a universităţilor în Germania, a ajuns să fie încredinţată unor referenţi din afara spaţiului naţional; putem şi noi? Şi, în general, pînă să adăugăm legi noi, nu putem oare doar tăia din cele vechi, ca să facem mai transparent sistemul? Există instrumente universale care pot reduce arbitrarul şi corupţia, noi însă nu le practicăm, deşi avem o mie de reguli formale, care nu servesc însă decît la mai multă corupţie, la mai mult arbitrar. Senatul Berlinului, cînd mi-a conferit titlul de profesor acordat de universitatea germană la care predau nici nu mi-a cerut diploma, a fost destul să îmi verifice lucrările în Social Science Citation Index. Mai toate evaluările pot fi făcute cu asemenea instrumente şi verificate de orice student din computerul lui. Ce ne opreşte în România - altceva decît existenţa unei industrii profitabile şi vicioase de titluri care ar dispărea dacă sistemul ar deveni transparent? Şi academic, şi financiar, studenţii mi-au explicat că e mai rentabil pentru ei să meargă la Bremen decît la Universitatea de Vest. Acolo unde de sus în jos nu merge, rămîne să încercăm de jos în sus. Programul gîndit de mine se bazează pe prezenţa şi în corpul studenţesc, şi în cel profesoral, şi între unităţile de educaţie superioară, a unor elemente de calitate, chiar dacă minoritare, care vor să se diferenţieze pozitiv. Din 2007, universităţile noastre au intrat, în competiţia pentru studenţi, cu cele europene. Orice elev bun de liceu are azi de ales între a veni la UBB sau a merge la Bremen International. Şi judecînd după faptul că am văzut o sută de români la Bremen recent, îmi e clar care e tendinţa. Numărul foarte mare de undergraduates români, care ajung să fie grupul naţional cel mai mare în unele universităţi din Vest, este un indicator de eşec al ofertei noastre educaţionale interne. Şi academic, şi financiar, studenţii mi-au explicat că e mai rentabil pentru ei să meargă la Bremen decît la Universitatea de Vest. Şi, evident, aceşti studenţi care studiază în engleză sînt cei mai buni, cei pe care ne dorim să-i păstrăm, nu să-i pierdem. Sugestia mea este următoarea: Să-i organizăm pe cei care au de pierdut din pricina corupţiei universitare într-o formă în care să se poată monitoriza şi comunica regulat situaţia, publicînd de exemplu un top al integrităţii universitare, prin care studenţii să fie anual informaţi despre integritatea universităţilor, care este de altfel direct corelată cu calitatea lor. E normal să avem şi intern o diferenţiere, nu doar între piaţa internă şi cea externă. Monitorizarea ar cuprinde cîteva domenii esenţiale, corectitudine administrativă şi financiară, corectitudinea evaluărilor, managerizarea carierelor didactice, transparenţa şi democraţia procesului general de guvernanţă. Nu e aşa abstract cum sună. Imaginaţi-vă o echipă de evaluatori cu un chestionar, care-i vizitează nu doar pe şefii universităţii, dar şi sindicatul - organizaţia studenţească - primeşte plîngeri şi se vede, la cerere, cu grupuri care au ceva de spus. Din toate aceste informaţii ei completează un chestionar, din care citez doar cîteva exemple de întrebări: Regulamentul se aplică egal şi nediscriminatoriu tuturor studenţilor şi personalului angajat în această facultate? Există semnalări regulate de cazuri de cadouri date administraţiei universitare pentru rezolvarea unor probleme, cum ar fi obţinerea unei burse, a unui act etc.? Personalul de conducere se roteşte regulat sau aceleaşi persoane ocupă mereu funcţiile-cheie? Normarea cadrelor didactice se realizează echitabil sau administraţia îşi atribuie norme suplimentare pentru a-şi mări veniturile? Există o relaţie normală între numărul de lucrări publicate şi poziţia universitară (profesorii sînt cei care au cele mai multe lucrări internaţionale)? Reflectă notele în general pregătirea studenţilor? Există semnalări regulate de incorectitudine la admitere/licenţă? Există posturi din strategia universităţii care sînt anunţate fără a se şti ocupantul dinainte? Există persoane legate prin rudenii sau cumetrii care ocupă poziţii-cheie? Bugetul de cheltuieli este transparent, discutat în Consiliu şi accesibil oricui cere documentele? În ce măsură problemele semnalate la ultimul audit au fost urmărite şi eliminate sistematic de administraţie? Singura trecere a timpului care aduce evoluţie e cea în care oamenii fac ceva, nu doar se văicăresc de starea closetelor, fără să pună mîna pe o mătură. Aceste elemente calitative vor crea cîteva note, la corectitudine administrativă, financiară, proces-evaluare etc., care, la rîndul lor, vor fi agregate într-un scor. Scorul, dar şi un mic raport calitativ vor constitui baza topului în care va intra fiecare universitate. Felul în care vom primi aceste informaţii şi gradul de responsivitate şi transparenţă al administraţiei, cînd le vom cere, vor intra şi ele în evaluare. Din acest motiv, administraţiile care nu cooperează vor fi de la început devaluate. Intenţia mea originară era ca aceste echipe să fie chiar bazate pe nuclee interne de monitorizare. Observaţiile pe care le-am primit de la lansare încoace m-au convins însă că ar fi imposibil de operat în acest fel. Nu numai că există intimidare şi represiune serioasă, cum s-a văzut la Timişoara, dar există şi riscul să devenim ostaticii unor lupte universitare fără legătură cu integritatea. Din acest motiv, evaluarea va fi externă, iar toate sursele interne, şi administratorii, şi opozanţii lor, vor fi în mod egal consultaţi. Iar echipele de evaluare, la care aştept voluntari, mai ales de la repatriaţi sau graduate students din afara României care vin în vacanţe acasă şi vor să facă şi altceva decît să îmi dea mie sfaturi prin e-mail, vor fi formate din oameni neutri, fără conflicte de interese pe regiunea respectivă. Rog pe toată lumea interesată să urmărească pe

unde vor fi publicate propuneri de colaborare pentru evaluatori, pentru monitori etc. Şi cine are denunţuri de făcut, tot acolo să le facă, că nu mai încap în inbox-ul meu, şi ca atare nu le mai citesc. Universităţile de calitate mai bună încearcă deja să se diferenţieze de practici precum cele de la Timişoara. Mai mulţi decani mi-au scris ca să intre primii în sistemul de evaluare, la fel şi rectorul Universităţii Bucureşti. Sînt convinsă că sîntem la începutul unui proces de evoluţie în care ne găsim cu toţii parteneri. Va dura, dar văzînd multe tranziţii de aproape în ultimii ani, m-am convins că singura trecere a timpului care aduce evoluţie e cea în care oamenii fac ceva, nu doar se văicăresc de starea closetelor, fără să pună mîna pe o mătură.