Cum ne cucerește China comunistă
Sfîrșitul istoriei nu a mai avut loc, iar Războiul Rece continuă într-o nouă dimensiune: America și China comunistă se află nu doar în competiție pentru întîietatea tehnologică, ci și pentru diferite sfere de influență, altele decît cele din zona Pacificului de Sud. Vaccinul împotriva COVID-19 și infirmațiile despre răspîndirea epidemiei fac parte, de asemenea, din confruntare. Noul coronavirus ar merita, poate, să rămînă în istorie drept virusul chinezesc, fiindcă boala nu ar fi omorît atît de mulți oameni și nu s-ar fi răspîndit atît mult dacă oficialii de la Beijing n-ar fi ascuns luni de zile informațiile despre violența acestei boli.
Secretele de acest fel sînt sacrosancte în regimurile comuniste, care nu acceptă să-și asume responsabilitatea pentru lucrurile grave care se întîmplă în țările lor, dar îi afectează și pe ceilalți. Această față a comunismului pare să fie acceptată fără rezerve și fără sancțiuni de marile cancelarii occidentale, care încă nu înțeleg că lucrurile pot fi mult mai grave decît par la prima vedere, fiindcă Beijingul își extinde influența încet și sigur, nu numai în Africa și Asia Centrală, ci și în Australia, Europa, America. China se impune prin investiții economice masive, prin vestitele școli Confucius finanțate de guvernul chinez, care au ajuns și în România, prin social media, prin miile de burse oferite anual de către marile universități chineze, care în acest fel asigură răspîndirea culturii mandarine, dar în același timp creează și o rețea de zeci de mii de agenți de influență chinezi răspîndiți în toată lumea.
Comunismul s-a întărit în China și pare să se ivească și în democrațiile liberale cele mai stabile, care nu înțeleg că instaurarea cenzurii de orice fel este primul pas spre dictatură. În China, sistemul a fost zguduit serios mai întîi în 1986, apoi în primăvara anului 1989, cînd Beijingul a fost ocupat temporar de zeci de mii de studenți care cereau să se pună capăt corupției și să se instaureze democrația. Manifestațiile au fost reprimate sîngeros în iunie ’89 și, de atunci, nimic nu a mai pus cu adevărat sub semnul întrebării legitimitatea Partidului Comunist Chinez.
Numărul scriitorilor și opozanților chinezi aflați în închisori nu este cunoscut și nu se cunoaște nici numărul uigurilor și tibetanilor închiși, torturați și omorîți. Genocidul cultural și demografic împotriva lor este ascuns. Recent, însă, Jamestown Foundation a publicat un raport despre lagărele de concentrare din Xinjiang, regiunea din estul Chinei unde femeile uigure sînt silite la avorturi, sînt sterilizate brutal sau li se implantează dispozitive intrauterine în așa fel încît viața lor sexuală să poată fi controlată. Am întîlnit la Urumqi, capitala provinciei Xinjiang, femei curajoase care vorbesc despre pruncucideri și care, după ce și-au pierdut copilul, nu mai pun preț pe propria lor viață. Pentru ele și pentru uigurii musulmani, în general, Xinjiang este Turkestanul de Est, pe care l-ar vrea liber. Beijingul, care s-a confruntat în această zonă cu sute de revolte după 1990, încearcă să schimbe echilibrul etnic prin reducerea numărului de uiguri și prin încurajarea chinezilor Han să se mute aici, în schimbul unor sume de bani, la care uigurii nici nu visează.
Partidul Comunist Chinez are planuri clare pentru scriitorii și artiștii care nu-și văd de treabă, pentru militanții uiguri sau tibetani, dar și pentru statele interesate să susțină drepturile omului în China.
Financial Times a descris recent activitatea diplomatică de coerciție pe care o folosește Beijingul, pornind de la decizia Chinei de a interzice carnea de porc importată din Germania cu două zile înainte de discuția programată între președintele Xi Jinping și cancelara Angela Merkel. Pretextul a fost moartea unui mistreț din Germania din cauza febrei porcine africane, o boală care în China este deja foarte răspîndită. Scopul Beijingului a fost însă să avertizeze Berlinul că nu e cazul să se alăture campaniei Statelor Unite de izolare a Chinei, plus obiectivul diplomației chineze de a opri criticile referitoare la violarea drepturilor omului în China.
Există, de fapt, o listă lungă de astfel de sancțiuni economice impuse de Beijing, în spatele cărora se află scopuri politice. Oricare din cele circa 100 de țări, despre care China susține că le este cel mai mare partener comercial, poate avea probleme economice dacă i-ar trece prin cap să se amestece în vreun fel în chestiuni legate de drepturile omului. Un succes aproape imediat l-a avut Beijingul cu Norvegia, după ce a blocat importul de somon în 2010, cînd Premiul Nobel pentru Pace, care se dă la Oslo, a fost decernat disidentului Liu Xiaobo, care a murit între timp în închisoare. După cîțiva ani în care a suportat pedeapsa, Norvegia a învățat lecția și a trecut treptat de partea Chinei, inclusiv cu promisiunea că înalții oficiali de la Oslo nu vor accepta vreo întîlnire cu liderul în exil al tibetanilor, Dalai Lama.
Un exemplu mai recent este cel al Australiei, după ce această țară a cerut o anchetă independentă privind originile și gestionarea inițială a pandemiei de coronavirus. În decurs de cîteva săptămîni, Beijingul a interzis importurile de vită din cauza unor probleme de etichetare, a respins orzul australian, a criticat vinurile importate din Australia și i-a avertizat pe chinezi să nu călătorească în această țară.
Cenzura, controlul, coerciția, minciuna, diplomația cu două fețe sînt doar cîteva instrumente pe care China comunistă le folosește cu succes și împotriva lumii libere.
Sabina Fati este jurnalistă.
