Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –

3 iulie, Sozopol. Imediat ce ajungem, lăsăm mașina în curtea hotelului și coborîm către mare. Fericiți, ne comportăm oarecum ridicol, așa cum le stă bine unor oameni încă vii. Nimerim pe niște stînci portocalii, stropite cu albul, roșul, albastrul și galbenul unor flori mărunte. La picioarele noastre, Marea Neagră e de-un albastru intens, albastru Klein, departe de cenușiul cu care eram obișnuiți. Fac fotografii, căutînd să nu mă las stăpînit de peisaj, să-mi păstrez ochiul rece, cît mai „rău”, dar e greu să nu fii hipnotizat de lumea colorată și strălucitoare din jur. Fug de cartea poștală, prinzîndu-i în diferite ipostaze pe ceilalți. Siluetele, în loc să dizolve misterul unui astfel de peisaj, îl sporesc. Nu degeaba De Chirico aduce în peisajul său arhitectural tot felul de personaje (fie ele oameni, statui sau manechine), potențînd astfel, împreună cu umbrele care decupează suprafețele moarte, stranietatea acelei lumi pustii, încremenite. 

16 iulie, Jurilovca. Ajungem pe la 11, ne cazăm într-o căsuță alb-albastră cu un smochin revărsîndu-se superb peste poarta prin care de aceea nu poți trece decît aplecîndu-te. Mergem apoi la Capul Doloșman și coborîm pe plajă. Crista intră în apă, eu pălăvrăgesc cu un cuplu. Crista își ține bine corpul la suprafață, asta e vara în care a-nvățat să-noate. Mă rog, cît de cît. Cei doi îmi spun că puțin mai devreme au văzut un șarpe cu un pește-n gură. Mă uit la Crista. Cînd iese din apă, i se citește pe chip bucuria. „Ce faci, nu intri?”, mă-ntreabă. „Nu prea am chef. Te superi dacă renunț?”, îi zic. „Treaba ta”, îmi spune și se bagă iarăși în lac. Mă gîndesc la șarpe și mi se pare că am o soție vitează. După a doua baie, îmi spune că putem pleca. Urcăm spre cetatea Argamum. Auzim permanent mișcare prin bălăriile înalte. Un pelican planează pe deasupra apei. Păsări de tot soiul zboară în apropierea noastră, culminînd cu fazanul care țîșnește dintr-o groapă, la doar cîțiva centimetri de capul Cristei. Strigătul care sfîșie ca pe-un cearșaf aerul mă face să cred că soția mea e în pericol de moarte, așa că paralizez și ratez fotografia verii. Fazanul se-nalță cîțiva metri, apoi dispare în iarbă. Cetatea e lăsată de izbeliște, cea mai mare parte a ei e îngropată, necercetată, mai scobesc pe aici localnicii și turiștii. Mergem și la Enisala, aflată în apropiere. Ne urcăm în mașină. Un șarpe de aproape doi metri ne taie calea. Ajungem în șoseaua principală. După aproximativ nouă kilometri, cotim la dreapta către cetate. Pe cîmp, de-o parte și de alta, ciori, pescăruși, berze, păsări răpitoare... În apropierea dealului stîncos pe care se înalță cetatea e un alt deal, și el arătîndu-și stînca în partea superioară, dar cu linii mult mai blînde. Spre est se zărește verdele stufărișului tăiat pe alocuri de canale înguste, apoi apa cenușie a lacului Razim, pentru ca pe partea cealaltă a cetății, către nord, să se vadă lacul Babadag. Mă gîndesc cum o fi toamna sau iarna, cînd din spațiul nesfîrșit care se deschide de jur împrejur te lovește fără milă vîntul. Ne întoarcem înfometați la Jurilovca. Sîntem chemați de proprietari în curte, la masa din spatele casei. E ziua de naștere a ucraineanului pe care-l adăpostesc împreună cu familia lui, soția și un băiat. Un marinar care, brusc, sare pe banca de lemn, de lîngă soția lui lîngă soția mea – vrea să încerce tutunul Cristei și e curios cum se face țigara. Mi-l imaginez pe vapor, cățărîndu-se peste tot cu agilitatea unei maimuțe. Ne toarnă în pahare șampanie și vin, insistă să mai bem, să mai bem. Pînă la urmă ne scuzăm și o-ntindem la restaurantul-cherhana recomandat de gazde. Pe cerul galben-violaceu se arcuiește limpede curcubeul și-ncepe să plouă ușor. Crista deschide umbrela pe care ne-a împrumutat-o ucraineanul, dansează și fredonează Singin’ in the Rain. La restaurant sîntem sceptici, ne gîndim că gazdele noastre ne-au lăudat excesiv mîncarea, dar se dovedește că au avut dreptate. Luăm crap cu mămăligă, mix de midii cu rapane, cartofi, vin alb. La întoarcere, broscuțe albastre, verzi și galbene sar speriate de pașii noștri. „A fost o zi perfectă!”, îmi zice Crista, iar eu îi povestesc întîmplarea cu șarpele care ducea un pește-n gură. „Și m-ai lăsat să intru și a doua oară!”

17 iulie. Cheile Dobrogei. Bem apă dulce de izvor, facem poze, citim pe o plăcuță că n-ai voie să parchezi, să campezi, să faci grătar, în jurul nostru sînt mașini parcate, puțin mai departe unii au campat și au pus de-un grătar. Ne cățărăm, de nevoie, pe stînci, bine că măcar e o nevoie mică. Ne ascundem după un pietroi, o șopîrliță trece sprintenă pe lîngă noi. „Am făcut pipi pe Cheile Dobrogei, mi-e rușine”, zice Crista. O țin de mînă ca pe-o prințesă, ajutînd-o să coboare de pe stînci. E încălțată cu sandale, aceleași sandale cu care ieri a înotat în lacul Razim. Abia după ce am ieșit din bloc am văzut-o cu ele. „Sper că ai și altceva la tine”, i-am spus. „Nu am”, mi-a zis cu tonul ăla ferm care conține boaba de încăpățînare din care poate să crească un vrej gigantic. „Bine, dar o să mergem printre ruine, o să calci pe pietrele din Razim și o să te cațeri pe Cheile Dobrogei ca să faci pipi.” Evident că nu i-am spus așa, i-am spus că nu mergem la mare și că ar fi avut nevoie măcar de niște teniși. „Sînt foarte bune“ – mi-a zis și am simțit că vrejul e pe cale să erupă –, „sînt foarte comode.” „Bine, iubire”, am aprobat, bătînd în retragere ca o țestoasă care se vîră în carapace, și am continuat să merg încărcat de bagaje spre mașină, în timp ce ea, imponderabilă, savura victoria. Dar să revin. Plecăm de la Cheile Dobrogei, către Histria. De la Grădina o facem la dreapta pe un drum rău, neasfaltat. Mergem pe spinarea unui deal care se arcuiește abia perceptibil, printre gigantice turbine eoliene, tremurăm ca piftia și vorbim ca Bud Spencer în Uno sceriffo extraterrestre, cînd, bătîndu-se cu pumnul în piept, imită vocea roboților. „Non sono d’accordo”, spune Piedone, la fel și noi, dar e prea tîrziu să mai facem ceva, nu ne putem întoarce. Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem. Doamna care vinde bilete îmi mărturisește, după ce îmi spun oful, că ea a făcut, de astă-toamnă și pînă acum, de nu știu cîte ori pană. Sîntem solidari în suferință, gîndesc, iar ea trebuie să treacă zilnic prin chinul ăsta. În muzeu nu e aer condiționat, prin tavanul de sticlă soarele pîrjolește vizitatorii, sîntem gîngănii sub lupă. Cristei i se face rău și iese, după cinci minute cedez și eu. Vizităm apoi situl arheologic și pozez „bolovanii”, dar mai ales pe Crista pășind prin piața mare a orașului roman tîrziu, prin zona sacră din epoca grecească sau prin bazilica episcopală.

Ciprian Măceșaru este scriitor și fotograf. 

Foto: wikimedia commons