Cum facem diferența dintre exotic și barbar?

Definiția de dicționar a cuvîntului exotic este: „care se află în zone foarte îndepărtate și care impresionează prin aspectele neobișnuite, ciudate; care provine dintr-o asemenea regiune, care aparține, care este propriu acestor țări”. Îndepărtarea, știm de la Einstein, este un termen care poate să se refere la spațiu, dar, la fel de bine, poate să se refere și la timp. Astfel, exoticul poate fi găsit și lîngă casă, într-o buclă temporală care te aruncă în secolul al XVI-lea, dar și în Coreea de Sud a secolului XXII. Tema acestui eseu este „Ce mai este exotic pentru un om care a călătorit în America de Sud?”. Omul sînt eu, am fost de vreo șase-șapte ori în America de Sud, ultima vizită fiind lungă de zece luni. Desigur, continentul are regiuni exotice care impresionează prin aspectele neobișnuite, ciudate – Amazon, indieni, ayahuasca, oameni care nu suportă mîncarea picantă, oameni care te iau în casă și-ți prezintă părinții după șapte minute de conversație, spioni pitiți în pizzerii, jurnaliști englezi care cîntă la trompetă și organizează în favelă cluburi de jazz, vînzători ambulanți de periuțe de dinți punînd la cale show-uri interactive în autocare rablagite, alergînd pe curbe în zona cafetera, bogați modești și săraci veseli, polițiști de la circulație chilieni care nu numai că nu iau șpagă, ci te ard dacă încerci să le oferi una.

Ce mai poate fi exotic după ce te pișcă țînțaru’ și faci miază sau după ce mergi în Antarctica?Răspuns: Rădăuțiul.

Plin de mașini cu numere de Anglia și volanul pe partea dreaptă, dominat de romglish-ul muncitorului venit să toace banii făcuți pe șantier la Londra, care nu mai știe că se spune ITP nu Em-o-ti, Rădăuțiul – nu că ar fi diferit de restul României– cîștigă oricînd în fața exotismului blînd (plat, modest, fără suflu) al unei Columbii unde birocrați în costume care cad perfect pe ei, încălțați în pantofi italienești cu ciucurași, îți explică viziunea lor despre România (pe care o cunosc din documentarele cu orfani care au fost date de televiziunea columbiană): o țară condusă de mafie, foarte săracă, și apoi se întreabă retoric și, totodată, te întreabă și pe tine, plini de candoare: nu prea înțelegem cum mai rezistați. Și totuși, cum poți să spui că Rădăuțiul este la fel de exotic ca Rio sau Cartagena sau Montevideo?

„Unde te duci tu, fetița mea, la barbarii ăia, la primitivii ăia, la necivilizații ăia?”, m-a întrebat maică-mea înainte să plec în America de Sud, convinsă de poveștile servite de televizor, poate la fel ca mămica lui Alexander von Humboldt cînd feciorul explorator a plecat să viziteze America de Sud în 1799. Cum facem diferența dintre exotic și barbar? Altă întrebare: Ce diferență, duduie, există oare vreo legătură între cei doi termeni?

Exotismul este determinat doar de criterii estetice juxtapuse educației, vîrstei și istoricului personal al privitorului, iar barbarismul este pur măsurat după evoluție societală suprapusă peste o canava istorică. Exotismul este, deci, subiectiv. Ceea ce un neamț găsește exotic (copilul unor cetățeni de Düsseldorf cotcodăcea încîntat, alături de mama lui, privind două cloști cu pui din curtea țăranului unde își luaseră cazare) e foarte posibil ca maică-mea, născută și crescută în Teleorman, să găsească normal. Pe de altă parte, doi tineri cu belciuge-n nară, de același sex, ținîndu-se de mînă, o să trezească în maică-mea un fior de exotism, plăcut sau nu, n-are importanță.

Barbarismul este mai simplu de decodificat. Sîntem de acord că hoardele de englezoi care invadează litoralul grecesc vara, rupîndu-și capul și vomîndu-și ficații, nu sînt exotici, ci barbari, indiferent cine îi privește: eu, cancelarul Germaniei sau țăranii greci. Sîntem de acord că australienii care se bat, sparți de băutură, în cîrciumile din Sydney sînt barbari. Dar tindem să ne grăbim cu exotic în loc de barbar atunci cînd ne gîndim la Zanzibar, deși ăla e locul în care buticarii, cu veselia unui funcționar ANAF care nu și-a primit bonurile de masă, vindeau în 2007 execuția lui Saddam Hussein (ca musulmani, erau destul de neprietenoși cu creștinii cremenali). Ceea ce găsesc exotic acum, odată ajuns normă, adoptat demainstream, își pierde strălucirea. Este deci puternic influențat de viitor, erodat fiind de trecerea timpului.O a doua variabilă care dă relief exotismului este mirosul. Acesta este singurul simț care nu poate fi împachetat în pixeli (da, știu, nici tactilitatea nu poate, dar atingerea este incapabilă să citească abstractul, exotic nefiind posibil de descris de către degete, nici măcar de cele ale unei persoane nevăzătoare). Mirosul este cel mai important descriptor al unei experiențe exotice. Nimic nu te poate pregăti pentru combinațiile de arome care te izbesc de pe scara avionului cînd aterizezi undeva în junglă, putred-verde-fum-căldură-dulceag-moarte-viață-frică-apă. Cum nimic nu poate pregăti un călător pentru mirosul de ciorbă de pe holul unui bloc din Brașov. Și de chiftele, de praf, cîrpă udă înmuiată în clor, de abur de la gătit, uși vechi și poștași transpirați. Exoticul taxiurilor, cu șoferi în șlapi, fumînd cu țigara scoasă pe geam, exoticul autobuzelor pline de oameni care-au tras o țuică la 8 dimineața și au găsit în Nicușor Dan scuza cea mai bună ca să nu se spele, exoticul toaletelor de pe Otopeni, păzite de colonelese ale teului care nu au șters în viața lor faianța. Taică-miu mi-a povestit că maică-mea, cînd abia venise în oraș, mirosea mîncarea la restaurant. Era exotică. Mîncarea.Și pe vremea aia, în ’68, nimeni nu descria rețeta de șnițel care ar conține vită Kobe, urme de pesmet din quinoa, cardamom și zîmbetul piticului, așa cum sînt meniurile prețioase de acum.

M-am trezit că și eu miros mîncarea. Ei. A lu’ maică-mea. Salata boeuf, desigur cu pui, arată suspect, miroase un pic acru, dar și dulceag, este foarte portocalie, dar și apoasă. O mai miros o dată, gust timid exotica mîncare din farfurie și reușesc astfel să dau răspunsul pe care îl așteptați de 5.500 de semne încoace: ce mai este exotic după ce ai mers de șapte ori în America de Sud și ai stat cu totul vreun an jumate acolo, printre barbari?

Mîncărurile făcute de maică-mea. Doar ele pot susține, ca niște Atlași, cerințele definiției exotismului. Și-am încălecat pe-o șa și-am plecat să beau cafea.

Raluca Feher este scriitoare și director de creație în publicitate. Cea mai recentă carte publicată: Te iubesc, dar nu pe tine (Editura Trei, 2021).