Cum citeau profesioniştii? - anchetă printre scriitori

Gabriela ADAMEŞTEANU Intoxicaţia cu literatură 1. "De plăcere" n-am citit niciodată. Pînă pe la începutul anilor ’70, cînd am început să scriu şi să public, am citit "din pasiune"; lectura era un drog, sufeream cînd trebuia să las cartea din mînă şi mai ales în cele două săptămîni de vacanţă cînd mergeam cu cortul pe munte. Citeam oriunde, în trenuri şi autobuze, la lumina unor lămpi chioare, în camere cu mai multe persoane etc. Ca scriitor, am citit "profesional", de prin 1970 pînă în 1986. Mi-am dat repede seama că scrisul nu numai că îmi luase pasiunea lecturii, ci îmi schimbase chiar şi felul cum citeam, deşi nu stăteam să identific structuri, procedee, personaje etc. Îmi promisesem să nu lucrez niciodată într-o editură de literatură, dar la Editura Enciclopedică fusesem pusă pe o listă de concedieri, pe motiv de dosar şi, la sfîrşitul lui 1985, am acceptat oferta lui D.R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, să mă transfer la Cartea Românească. Între 1986 şi 1989 am citit "profesional" ca lector de editură. Trebuia să separ literatura de maculatură, plus veşnicele probleme de cenzură; nici vorbă de plăcere la citit şi, cum nu îmi permiteam să sar pagini, pur şi simplu m-am intoxicat. După 1990, timp de 10 ani, nu aveam să scriu, dar nici să mai citesc literatură. 2. Citeam cărţile care erau pe piaţă, româneşti şi traduceri. Îi sînt foarte recunoscătoare lui Mircea Ivănescu pentru traducerile lui din Faulkner şi Joyce. Era o perioadă bună, se traducea rapid şi masiv, iar eu lucram într-o editură: se făceau liste pentru cărţile mai greu de găsit, dădeam şi luam cu împrumut frecvent. Cum nu am trăit în mediul literar, nici în cel universitar, aveam rareori ocazia să pot împrumuta cărţi în limbi străine. Mi-amintesc de L’homme sans qualités a lui Musil din care am primit, împrumut, pentru un timp foarte scurt, un singur volum, pe următorul nu l-am mai găsit, deşi am tot încercat, aproape cu disperare, căci fusesem fascinată de carte. Şi da, am renunţat să mai citesc cartea cînd a apărut, după ’90, în traducere românească (cel puţin deocamdată) aşa cum nu mai ai chef, uneori, să vezi pe cineva iubit în tinereţe. Altminteri, nu alergam după o carte anume, ci alegeam dintre cele pe care le aveam la îndemînă. 3. După ce am publicat Drumul egal al fiecărei zile, m-am gîndit (aşa cum aveam s-o mai fac în viaţă de mai multe ori) să nu mai scriu literatură şi, împreună cu o prietenă, am început o traducere din Maupassant. Mi-am făcut permis de lectură la Institutul Cultural Francez. Am fost decepţionată de cărţile, majoritatea vechi (cele noi erau mereu împrumutate); totuşi, am găsit o biografie interesantă a autorului meu. Înainte să apuc s-o dau înapoi însă, ne-am trezit, eu şi mama mea, la uşă cu un ofiţer de Securitate. Fireşte, venise să mă avertizeze să nu mai trec pe la Institutul Cultural Francez. Şi, cum abia scăpasem de altul, care voia să mă recruteze ca informatoare, pînă în 1990 nu am mai intrat în clădirea din Bulevardul Dacia. Mirel BĂNICĂ Cititul de-a-ndoaselea 1. Vîrsta joacă un rol esenţial în orice exerciţiu de memorie. Adolescenţa mea s-a încheiat odată cu comunismul. Atunci, pe vremea aceea, citeam pur şi simplu, nu cred că operam distincţia de mai sus. Trăiam într-o societate în care partidul-stat încerca să dirijeze totul, inclusiv lectura. În aceste condiţii nu puteai citi, după părerea mea de acum, decît din plăcere. O plăcere subversivă, desigur, o modalitate de a evada şi a fugi din borcanul gri al cotidianului. Cît despre lecturile pe care astăzi le-aş numi cu îngăduinţă "profesionale", la vîrsta şi la vremea aceea ele erau preponderent tehnice, din domeniul culturii ştiinţifice. Repet, doar dacă lectura unui manual de optică sau termodinamică, în vederea admiterii la facultate, poate fi asimilată unui act de lectură... 2. Simplu. Primul mod de a-mi procura cărţile era de a le cumpăra "la pachet", în marile librării din oraşul Brăila. Le cumpăram, dragele de ele, cu banii puşi deoparte din raţia săptămînală de covrigi, sandvişuri şi brifcor (cuvînt uitat acum, la fel ca şi comunismul). Pachetul chiar arăta ca... un pachet de cărţi, legat cu sfoară ordinară, compus dintr-o carte vandabilă, cum ar fi de pildă Shogun, însoţită de o alta, în genul Tehnici de navigaţie cu pînze. Aşa după cum în liceu eram nevoiţi ca atunci cînd făceam curte unei colege frumoase să suportăm la început şi prezenţa prietenei acesteia, urîtă şi răutăcioasă. Cărţile bune nu ieşeau nici ele în lume decît însoţite... Mai procuram cărţi din bibliotecile de cartier sau din cele "municipale", dar numai în caz de extremă urgenţă. Acolo era frig, murdar, cărţile pline de praf. Dar ce mă punea pe fugă era adînca ură pe care ne-o purtau "tovarăşele" bibliotecare, profund deranjate din hibernare de cererile noastre de adolescenţi cu şapcă şi matricolă regulamentară pe braţ. În fine, schimburile pe sub bancă între colegi, dar asta doar pentru literatura lejeră sau celebrissimele, în epocă, almanahuri Anticipaţia. 3. Ce-mi vine imediat în minte este modul în care citeam ziarele (mai ales cotidienele) înainte de 1989. De-a-ndoaselea, de la ultima pagină spre prima pagină. Oarecum în sensul în care acţiona propaganda oficială, de la diluat la ilizibil. În paginile ultime se mai puteau găsi, pe ici, pe colo, cîte un fapt divers, actualităţi internaţionale, cronici auto etc. Prima pagină era inevitabil scrisă într-un limbaj fie de lemn, fie agresiv sau plicticos. Un obicei pe care l-am păstrat pînă în ziua de astăzi, chiar dacă pe ultima pagină a marilor cotidiene se lăfăie fie un cearşaf publicitar, fie privirea opacă, de peşte fiert în formol, a unui fotbalist de succes. Lemnul a rămas. Am tăiat pădurea, dar au rămas copacii. Paul CERNAT "Nu dădeam viaţa pe literatură " Citeam enorm şi în devălmăşie. Pînă tîrziu, în adolescenţă, lecturile mele au fost tipic evazioniste. Pe la 9-10 ani, după etapa lecturilor din mitologie şi basme (de la noi şi de aiurea) sau a Cărţilor cu Apolodor, combinate adesea cu lecturi nepotrivite vîrstei şi înţelegerii mele, cu "conspecte" din enciclopedii şi atlase, mă dădeam în vînt după Jules Verne (aveam toată colecţia cartonată şi ilustrată de la Editura Ion Creangă), după romanele de aventuri gen Papillon sau Don Fernando, după (bineînţeles) Dumas, Zevaco, Sue şi Ponson du Terrail, Vintilă Corbul şi... Maurice Druon, după Toate pînzele sus!, după Panait Istrati şi, ei da, după memorialele de călătorie ale exploratorilor români şi străini. Dar şi călătoriile prin ţară mă încîntau - pe cele din volumele lui Iorga le-am citit din scoarţă-n scoarţă. Evident, eram un fan al eroului BD Corto Maltese. Începeam să-i descopăr pe Melville, Conrad şi Poe (cel din Aventurile lui Arthur Gordon Pym, dar nu numai). Au venit apoi biografiile romanţate ale lui Stefan Zweig, cronicile de familie gen Forsyte Saga, Familia Thibault sau mai puţin cunoscuta Moara de pe Pad a lui Riccardo Bachelli. Mă atrăgea, fără doar şi poate, caracterul lor de saga istorică, dar mai ales sentimentul copleşitor de crepuscul al secolului al XIX-lea, al Vechiului Regim, în pragul primului război mondial, drept pentru care mi-am extins lecturile asupra perioadei cu pricina. Pe urmă am dat iama în romanele picareşti, în clasicii şi romanticii ruşi (Lermontov, Puşkin, Tolstoi, Dostoievski, Saltîkov-Scedrin, Turgheniev, Goncearov, Cehov, dar şi Gorki, Alexei Tolstoi, Şolohov) şi în romancierii americani (de la, fireşte, Mark Twain şi Fenimore Cooper, trecînd prin Hawthorne, pînă la Dos Passos, Dreiser şi Steinbeck). Nu-i uit pe francezii mainstream de secol XIX (de la Mérimée şi A. Daudet la Balzac şi Zola) sau pe englezi (de la gotici la Dickens, Thackeray, George Eliot şi Stevenson), pe polonezi (Krasewsky, Reymont), pe maghiari... Dintre sutele de BPT-uri, nu uitam culegerile de nuvele din diverse ţări sau antologiile de poezie aşijderea. Voiam să ştiu "tot", să cuprind cît mai mult, fără orientare sau program. În alegerea lecturilor, filmele şi-au avut, bineînţeles, rolul lor. Dar, repet, pe fondul unei devălmăşii generale, care cuprindea bine mersi istorii romanţate (de la volumele lui Stefan Zweig despre Talleyrand sau Fouché pînă la cărţile despre Tamerlan şi Hoarda de Aur), literatura despre Napoleon, almanahul Anticipaţia, cărţi despre vînătoare şi pescuit, lucrări geografice şi de entomologie. "Subversiva" Lumea românească la 1900 de Ion Bulei stătea lîngă O mie şi una de nopţi, savuroasa ediţie BPT în traducerea lui H. Grămescu! Reacţionar intratabil, aveam slăbiciune şi pentru cărţile care "evocau" nostalgic lumea interbelică şi lumile "ce se duc", de la Cişmigiu et. Comp. la proza lui Ionel Teodoreanu şi Oameni cari au fost. Eram - şi am rămas de atunci - mare admirator al lui Sadoveanu. Am vibrat la atmosfera belle époque şi la desuetudinile sentimentale din Adela şi Enigma Otiliei. Citeam în afara oricărei obligaţii şcolare foarte multă literatură română, poezie, proză, critică, dar, cu puţine excepţii, nu treceam de interbelici. Iar cînd treceam, se întîmpla s-o fac mai ales prin Marin Preda, prin Bogza şi... prin policier-uri (Horia Tecuceanu, Vlad Muşatescu, Rodica Ojog Braşoveanu, Haralamb Zincă), prin romane istorice de aventuri şi, da, prin Cireşarii. De prin ’88 au începtut lecturile "la negru" din bestseller-urile Shogun, Vraciul şi Magicianul. Pînă la 17 ani, cîţi aveam cînd am ieşit din comunism, palmaresul cărţilor citite număra sute şi sute de titluri, poate vreo două mii, o varză culturală devorată cu acel pseudodiscernămînt plezirist care nu e al profesionistului sclifosit, ci al amatorului pentru care cărţile înseamnă viaţă multiplicată şi hrană imaginară compensatorie. Citeam ca un drogat şi gîndeam în fraze care se înlănţuiau că-n cărţi. Nu dădeam viaţa pe literatură (dar ce viaţă era aia dintre două cozi şi două pene de curent, cu şase zile de şcoală pe săptămînă?), sau cel puţin nu puteam s-o concep în absenţa ei. Aşa au fost vremurile. M-au marcat, şi marcat am rămas de-atunci. Dar de asta chiar nu-mi pare rău. Nu-mi amintesc decît de librăresele din cartier care ne mai păstrau cărţi "pe sub tejghea". În rest, îmi luam binele de unde-l găseam. Împrumutam de pe la prieteni, cunoştinţe, rude... Mă rog, nu ajunsesem să fiu excesiv de pretenţios. Radu Pavel GHEO "De ce să renunţi să cauţi o carte?" 1. Cred că aici se impune o precizare biografică: în decembrie 1989 încheiam primul semestru la Facultatea de Litere (pe atunci Filologie). Aşadar, înainte de 1989 citeam aproape exclusiv de plăcere: nu scriam la reviste, nu aveam bibliografie obligatorie (exceptînd acel prim semestru, adică trei luni) şi nici nu redactam/traduceam cărţi. Şi aveam mult mai mult timp pentru lectură, dar nu din cauza regimului politic, ci tot a vîrstei. Eventual, aş putea spune că, din pricina ritmului mai redus de publicare şi traducere de atunci - dar şi a posibilităţilor reduse de procurare a cărţilor bune -, reciteam mai mult. Paradoxal, deşi acum am mai puţin timp pentru citit, citesc mai mult decît înainte de 1989. E drept, cel mai des din interes profesional. S-a dus adolescenţa, s-a mai dus şi inocenţa lecturii. 2. Pe vremea aceea marele meu regret era că nu am şi eu o pilă (relaţie, cunoştinţă) la o librărie sau măcar la anticariat - nu exista decît unul singur. Ştiam că vînzătoarele de-acolo pun deoparte cărţi pentru cunoscuţi şi faptul că nu mă număram printre ei a născut în mine o oarecare ură de clasă. Rareori căutam o carte anume. Dar se mai întîmpla. De exemplu, cum una din pasiunile mele, cea de cititor de science fiction, s-a combinat cu cea de colecţionar de cărţi de gen, am avut ambiţia să strîng toate numerele din "Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice", care nu mai apărea de mult, de prin anii ’70. Au fost 466. De obicei găseam din cînd în cînd cîte un număr, două, cinci la ocsko (talciocul timişorean, despre care am scris în antologia Clubului 8 Cartea roz a comunismului). De renunţat n-am renunţat - mi-am completat colecţia prin anii ’90, după vreo douăzeci de ani de căutări. De ce să renunţi să cauţi o carte? Pînă la urmă nu se poate să n-o găseşti. 3. Aş fi tentat să rememorez zilele alea lungi şi călduroase de vară, în care stăteam undeva la umbră şi citeam în voie. Dar ele ţin de altceva: de o vîrstă dăruită cu multă libertate. Din amintirile legate strict de lectura în comunism îmi amintesc totuşi cîteva momente. Îmi amintesc figura încurcată şi uşor speriată a bibliotecarei de la Liceul Silvic în momentul cînd am cerut să îmi dea Capitalul lui Marx. Eu şi încă un coleg aveam idei reformatoare şi eram convinşi că sistemul comunist e foarte bun, doar că era greşit aplicat. "Înfiinţaserăm" şi un partid - Partidul NeoComunist Român. Azi mă bucur că n-a aflat nimeni de el. Oricum, bibliotecara m-a privit lung, nedumerită, şi a început să caute cartea. Pînă la urmă a găsit-o, prăfuită ca vai de lume, pe un raft din fund. Eram primul ei solicitant din ultimii 25 de ani. Îmi mai amintesc şi bucuria de a găsi o carte bună care nu era "la pachet" sau necazul cu care vedeai o carte bună pusă "la pachet". Ca notă explicativă, trebuie să spun că pe atunci librăriile încercau să-şi vîndă cărţile proaste sau pe cele ideologice şi le vîrau într-o pungă legată la gură, împreună cu o carte bună, pe care voiai s-o cumperi. Le plăteai pe amîndouă, apoi pe cea dorită o citeai, iar pe cealaltă o foloseai cumva - fie ca să echilibrezi o masă, fie ca suport de ceva... că pe atunci nu se arunca aproape nimic. Îmi aduc aminte că am găsit "la liber" cele trei volume din Comedia modernă a lui Galsworthy - 15 lei. Săptămîna următoare erau deja la pachet, iar în ocsko se vindeau cu 150 de lei. Şi îmi mai aduc aminte că am văzut la pachet primele două volume din Război şi pace. Au dispărut însă repede. Eu nu le-am luat fiindcă nu aveam garanţia că o să le prind şi pe următoarele două. Le-am cumpărat pe toate mai tîrziu, după 1989. Tot din ocsko. Mihai Dinu GHEORGHIU Timpul lecturii şi timpul istoriei 1. 1989 reprezintă pentru mine şi pentru mulţi dintre "optzecişti" anul care desparte nu doar două epoci istorice, ci şi două vîrste. Dat fiind şi faptul că am părăsit România în 1989, nerevenind periodic decît din 1997, conţinutul lecturilor mele s-a modificat prin forţa lucrurilor: cele în limba româna şi cele literare s-au rărit, cele profesionale au tins să ocupe aproape totalitatea timpului disponibil. Hotărîrea de a abandona critica literară o luasem cu cîţiva ani înainte, dar nu a fost una cu totul consecventă, am continuat o vreme să public sporadic sau să fac "cronici" pentru Radio "Europa liberă" sau Radio France International. 2. Reorientarea lecturilor în limba română s-a făcut şi sub şocul transformării discursului public, determinat de dispariţia cenzurii (lucrul bun) şi de poluarea mediatică (lucrul rău). Pînă în ziua de azi urmăresc sistematic presa (mai ales pe Internet), în ciuda părerii foarte proaste pe care o am despre mai toate ziarele, fiind şi eu o victimă a patologiei lecturii "postcomuniste". 3. E un lucru ştiut, dar care poate trebuie reamintit: cărţile se cumpărau din librărie (iar dacă aveai o "relaţie", îţi puteau fi puse deoparte), de la anticariat, puteau fi împrumutate de la bibliotecă (inclusiv de la bibliotecile străine, în ciuda supravegherii); puteau fi primite din străinătate de tine însuţi sau de un prieten, iar unele dintre acestea circulau de multe ori xerografiate. Uneori împrumutul era de foarte scurtă durată, trebuia să restitui cartea a doua zi. Împreună cu un prieten făceam parte dintr-un circuit de cititori "clandestini" ai ziarului Le Monde, pe care-l "împrumutam" de la Difuzarea Presei din Iaşi, ziarul trecînd prin mai multe mîini pînă ajungea la destinatar (BCU). 4. Cea mai extraordinară experienţă de lectură pe care am avut-o vreodată a fost aceea a romanului Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov. Eram student, l-am citit pe nerăsuflate, am renunţat la somn, nu m-am dus la cursuri etc. Nu ştiu dacă aş fi putut face această experienţă în "postcomunism" (m-am străduit totuşi să citesc traducerea germană a romanului în anii ’90, de astă dată cu un ochi mai critic). Ştiu însă că fără "comunism" nu mi-ar fi fost accesibile marile cărţi ale literaturii ruse şi doresc să aduc aici un omagiu tuturor celor care ne-au înlesnit lectura lor. N.B. Ţin să-mi exprim rezerva faţa de expresia, devenită din păcate curentă, "timpul comunismului". Cel mult ar putea fi vorba de timpul regimului comunist, deşi cred că temporalitatea lecturilor mele (ca şi ale altora) şi cea a regimului erau destul de diferite. Mi-amintesc că unii autori importanţi în ordinea lecturilor mele din anii 1970-1980 - Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Alexandru George - refuzau să fie încadraţi în vreuna dintre categoriile politico-literare în circulaţie - nu erau şi nu fuseseră nici autori "realişti-socialişti", şi nici denunţători ai "obsedantului deceniu". Cîndva, Alexandru George a protestat împotriva ochelarilor de cai politici prin care erau percepute retrospectiv literatura şi viaţa intelectuală a anilor ’50, căci lecturile şi discuţiile lor din acei ani nu erau determinate nici de vreo plenară de partid, nici de atribuirea vreunui premiu de stat. Acest lucru şi explică, între altele, afinităţile dintre optzecişti şi tîrgovişteni. Florin IARU "Conjuraţia subterană a valorilor" 1. Da, profund diferit. Diferit înseamnă pentru mine profesional de plăcere. Eu cred că la început a fost plăcerea, apoi a venit obligaţia (meseria), apoi neplăcerea, apoi libertatea, ca acum să citesc ce vrea muşchii mei. Ajuns aici, trebuie să mă umplu de ruşine, să mărturisesc adevărul gol-goluţ, ca să merg mai departe. Nu am fost un "profesionist" al lecturii, pentru că nu scriam despre cărţi. Nici nu trăiam din citit (ca absolvent de Filologie, e suficient să mori cu ce-ai citit în facultate). Prin urmare, toată viaţa, pînă de ieri, am fost, sînt un amator. Un amator cu păreri din ce în ce mai sigure, trufaşe chiar. Şi tot mai radical. Dar asta nu mă salvează de la ridicol. Pentru că sistemul (sau "sistema") lecturilor dinainte de ’89 era altceva. Aproape că nu existau eşecuri. Ştiam dinainte (printr-o reţea de cititori profesionişti) ce merită şi ce nu merită, iar dintre cele care "nu merită" - ceea ce ar trebui totuşi citit, ca să nu mori prost. Nu aveam nevoie de ghizi. Cîţiva critici literari aveau încrederea mea necondiţionată. Cîţiva profesori, esteţi, ciudaţi aduceau cu ei păreri clare. Iar prietenii de generaţie erau barometre fără greş. Mi-era foarte uşor să constat că, în 99% din cazuri, părerile noastre coincideau. Asta m-a făcut trufaş. Conjuraţia subterană a valorilor funcţiona fără pauze. Sigur, eram cam întîrziat. Valorile mele îmbătrîniseră deja în Occident. Aşa se face că am răsuflat uşurat cînd m-a pocnit libertatea în moalele capului. Cu aşa un instinct formidabil, aveam să mă pun la punct şi cu literatura mondială contemporană. Aiurea! 2. Ceea ce nu ştii nu există. Îmi procuram cărţile despre care ştiam că există, într-un fel sau altul, în România. La ieşeni găseam franţuzii la modă. La ardeleni, un pic de filozofie în germană, lucru care m-a făcut să abandonez lupta pentru că nu ştiam germana. Şi n-o puteam învăţa. Iar la bucureşteni, prin poduri, prin subsoluri, prin case conspirativ-culturale, ediţii rare şi poezie anglo-saxonă. Ştiam ceva despre Henry Miller, apucasem să parcurg un fragment din 1984, Ghiu îmi povestise cîte ceva despre Foucault. Iar la "Europa liberă" se vînturau nume de care nici nu izbuteam să-mi aduc aminte, deşi pasajele păreau formidabile. Dar asta e normal. Ce zădărnicie să vrei să citeşti toate cărţile, dar ce tristeţe să te mulţumeşti cu mai puţin! 3. Timpul liber, nesfîrşitul timp liber din perioada aceea e de neimaginat. Era o plictiseală ca o mare fără rază, pe care nici măcar cărţile nu o puteau umple. Dar experienţa ultimă, care ţinea de o prejudecată "sănătoasă", e aceea a Muntelui vrăjit. Pentru că era o carte enormă - ca dimensiuni -, iar copilul de mine trebuia să doarmă, am citit-o sub pătură, cu lanterna. Eram foarte tînăr, iar părinţii mei, tare maturi. De aia, cînd mă gîndesc la o figură emblematică, numaidecît îmi răsare în minte Clavdia. Ei, bine, nu ştiu dacă experienţa asta e repetabilă, dar, în lumea noastră, asta e ceva care nu există. Dan C. MIHĂILESCU "Aceste jalnice victorii ale normalităţii" Vezi bine că totul era altfel înainte de 1990. Eram forjaţi în idealismul de gherilă al luptei contra Duşmanului comun. Nu ne păsa de noi, ci numai de cauza colectivă. Egoismul era prohibit, ce ne călăuzea era cultul slujirii comunitare. Religia nimicului şi auto-deposedării. Nu aveam grija zilei de mîine, fiind repartizaţi pe viaţă, prăjiţi la foc mic, hrăniţi cu linguriţa, căutîndu-ne un cotlon cît mai nebăgat în seamă în marea Zoo care era patria. Nu eram deprinşi să trăim, ci să supravieţuim. Ţinuţi departe de evantaiul libertăţilor orizontale (hedonism, erotism, esoterism, Shop, turism outside etc.) eram educaţi să evadăm exclusiv pe verticala spiritului, acolo unde două ceasuri de teatru echivalau cu extazul total, lectura unei cărţi prohibite făcea cît un orgasm de vis, un vernisaj te înălţa cît o doză de heroină, iar vizionarea unei casete video cu prietenii se consuma mai ceva ca o conspiraţie de conjuraţi, ca o şedinţă de lojă masonică, avînd în oase şi sub piele fervorile catacombarilor de odinioară. I-aţi auzit vreodată pe foştii puşcăriaşi sau pe foştii confraţi de arme amintindu-şi cu stupefiantă fericire şi cu un bezmetic orgoliu al suferinţei toate umilinţele îndurate în colcăiala dezumanizantă - dar sublimă! - a "universului concentraţionar"? Ei, uite-aşa ne amintim noi, acuma, cititorii din ceauşism, fervoarea dementă cu care căram săptămînal în bîrlog cîte-un vraf de cărţi de Cioran, un Soljeniţîn, un Gobineau, un Spengler, un Kundera, un Jung sau un Jünger, un Le Carré, ultimul număr din Lire, o casetă video cu Pivot sau Căinţa lui Abuladze, un Guénon, sau - Doamne! - toate cărţile lui Eliade tipărite-n interbelic, aşa cum am avut eu parte graţie prieteniei cu Doina Graur, nepoata lui Ion Chinezu. Păi, cum să uit dimineţile petrecute în casa ei de pe Ştefan cel Mare, de unde plecam cu plasa de bucoavne prăfoase, ca să le fotocopiez cu un acut sentiment al clandestinităţii la ditamai BNR, vizavi de "Trei ursuleţi", prin tot soiul de complicităţi care-ţi făceau pielea de găină? Cum plecam de la Paul Sterian cu poveştile despre Nae Ionescu şi "carcasierii români", cum plecam de la Arşavir Acterian cu fotocopii ale articolelor lui Mircea Vulcănescu, sau cum călcam casa anticarului Sterescu după memoriile lui Sextil Puşcariu, un Vasile Conta, un Paul Morand, un Simion Mehedinţi, un terfelog masonic sau cîte-o arzătoare fascie legionară...! Păi, ştiu copiii de azi, care strîmbă din nas în faţa unui stand cu toate interzisele noastre de altădată, ce însemna să te întorci seara acasă la soţie cu un pacheţel de OB-uri şi-o ciocolată chinezească, însoţite de Mircea Eliade. The Romanian Roots, de Mac Linscott Ricketts?!? Nu ştiţi. Şi nici nu doresc nimănui să mai ştie vreodată ce înseamnă aceste jalnice victorii ale normalităţii obţinute cu preţul unei umilinţe pseudoeroice şi alienante. Trăiţi firesc şi citiţi cît mai mult, că nu se ştie niciodată din ce tufiş vă aşteaptă, cu ochiul crud şi nemilos, iepurele.