Cum a fost, cum o să fie educația-n pandemie?

Publicat în Dilema Veche nr. 855 din 27 august - 2 septembrie 2020
Un decalog sau mai multe? (VIII) jpeg

Ca o poezie dadaistă. Ca un Coșbuc tradus de un Tzara. Ca un memento imperativ și ultimativ cum că românu-i făcut, nu născut poet. Deja zorii vremilor covidulare în educație mi se par azvîrliți, hăt, în cețurile istoriei. Cînd a-nceput? Cum a-nceput? Ignoranța privitoare la ce s-o fi întîmplat în acest răstimp în școlile și universitățile din România pare a avea întunecimile unui abis fără fund. Poate doar neștiința privitoare la ce-o fi să urmeze de acum încolo să-i depășască adîncul. Mă văd așadar în incapacitate de a promite altceva decît o fluturare fugară a, precum se spunea, luminiței de la capătul tunelului. Și aș vrea să precizez sus și tare, din capul locului, că e vorba despre propriul tunel și propria luminiță.

Începuturi edenice

Lucrurile, după cum se știe, s-au precipitat subit. De pe-o zi pe alta ni s-a spus „Stați acasă!” – ba, mai apăsat, „Stați în casă!”. Pentru mulți oameni – între ei, atît profesori, cît și studenți –, privarea de libertatea de mișcare a avut un impact traumatic. Nu și pentru mine. Avînd norocul unei grădini în spatele casei mi-am umplut zilele cu muncile horticole, cărînd aproape zilnic de la piață, unde eram trimis în misiunea de asigurare a celor necesare supraviețuirii, semințe, bulbi, răsaduri pe care le împămîntam seara, iar dimineața mă desfătam cu priveliștea permanent revigorată. Era chiar ceva paradiziac în această redirecționare culturală de la celestele litere către cultura solului. I-am lăsat baltă și pe Hesiod, și pe Gide cu ale lui fructe ale pămîntului pentru crăițe, garofițe, pansele, gura-leului, regina-nopții, nalbe, vanilii, salvii și multe altele al căror nume deja le-am uitat chiar dacă îl rosteam cu voluptăți de început de lume atunci cînd îi destinam fiecăreia locul cuvenit în grădină. Ce mai, m-am simțit logothet, părtaș la creație, în perioada restricțiilor celor mai severe. Am avut norocul să împărtășesc aceeași acalmie solară și cu soața mea, poate fiind, și unul, și celălalt, într-o perioadă în care încercam să ne dezvățăm treptat de vuietul și trepidațiile caznelor cotidiene: Dana, experimentîndu-și statutul de proaspătă pensionară cu numai jumătate de normă la școală, eu descărcat de obligații administrative după 16 ani de prestări ca decan și ca prorector. Uneori chiar tăifăsuiam unul cu celălalt despre ce-ar trebui să facem – sau să nu facem – ca să nu ne trezim expulzați pe negîndite din acest Eden pandemic. În treacăt fie zis, mi-e clar că n-am fost nicidecum singurii oameni de pe planetă și nici măcar din modesta noastră țărișoară care să se fi delectat cu restricțiile din perioada de austeritate. O bună prietenă, de pildă, ne povestea despre fiul ei, care a jubilat la vestea că nu va mai avea voie să iasă din casă și-și făcea griji ca chestia asta să nu se termine prea repede.

Bun. Precum spuneam – scriam, de fapt – habar n-am în ce măsură ce am trăit eu se pupă cu ce au trăit și alții în aceleași împrejurări. Asist și eu, uneori chiar particip, la zumzăiala de interacțiuni sociale de pe net și, din această postură, am putut degusta fabuloasa diversitate de reacții cauzate de carantinarea generală a populației – de la negaționismul rabiat la submisiunea servilă, de la maxima frustrare la delicii precum cele împărtășite de mine și Dana, și tot așa. Însă asta nu m-a ajutat în nici un fel ca să îmi pot forma în minte un peisaj global cît de cît coerent. Și tocmai asta încerc să spun de la începutul acestui eseu și voi repeta, probabil, pînă la sațiu: problema COVID-19 nu este, din punctul meu de vedere, în primul rînd una emoțională sau comportamentală, ci una cognitivă: habar n-avem nu numai cu ce avem de a face, nu pricepem nici măcar cum reacționăm noi înșine la ce ni se întîmplă. Ceea ce pentru mine, ca universitar și, ipso facto, „om de știință” – m-am zbătut în mai multe ocazii să acreditez ideea că mintea unui filolog este mobilată, în esență, cu aceleași resorturi funcționale ca aceea a unui matematician –, este foarte, foarte, foarte inconfortabil.

Un univers anomic

După această necuviincios de lungă introducere, aș vrea să revin la ideea cu care am plecat la drum. Ceea ce s-a întîmplat în mod fundamental în educație din cauza pandemiei și va avea consecințe și în viitor nu ține de restricțiile impuse pentru a limita contagiunea virusului, nu ține nici de modul în care persoanele  implicate au reacționat la aceste restricții, ci, în primul rînd, de incapacitatea sistemului și a instituțiilor din cadrul său de a genera seturi noi de reguli, adecvate noilor condiționări. Învățămîntul, spre deosebire de alte sectoare de activitate – apărare, ordine publică, justiție, economie etc. – funcționează mai degrabă pe baza unor reguli laxe, complinite cel mai adesea prin uzanțe și prin cutume. La un moment dat, Universitatea din București a aplicat pentru un certificat de calitate ISO 2000 sau cam așa ceva, care s-a soldat prin producerea a aproximativ un camion de hîrtie imprimată cu proceduri, între altele și cu răspunsul oferit de cele 19 facultăți din UB la întrebarea referitoare la reglementările de reciclare a rebuturilor.

Școlile, universitățile încă și mai abitir, nu prea seamănă, din punctul de vedere al regulilor, cu unitățile militare, nicăieri pe glob. Totuși, într-un fel sau altul, există și în fiecare unitate de învățămînt o serie de repere care dau de înțeles actorilor participanți – profesori, elevi, studenți – că cutare lucru se petrece așa și nu altfel. Pentru universități, de pildă, orice program de studii funcționează pe baza unui plan de învățămînt și a unui orar în așa fel încît profesorul X știe că miercurea, de la 16 la 18, are un curs/seminar la sala Y cu studenții din anul Z, seria Q, grupa P. E adevărat că, în calitate de decan, am avut de a face și cu situații în care un grup de studenți se prezenta ca să îmi semnaleze că între 1 octombrie și, să zicem, 10 decembrie, nici un cadru didactic nu apăruse la sala Y miercurea la 16, drept care studenții din anul Z, seria Q, grupa P începuseră să se îngrijoreze cu privire la finalizarea cerințelor didactice ale programului de studii cu pricina. Astea sînt excepțiile inerente. Altminteri, însă, fiecare cadru didactic știe că, în anumite zile ale săptămînii și în anumite marje orare, are de prestat niște activități specifice într-un anumit loc. Studenții, la rîndul lor, știu că, pentru a se achita de obligațiile regulamentare, trebuie să frecventeze cursul/seminarul/atelierul profesorului X într-o proporție variind între 0% și 100%, că au de alcătuit și depus 0, 1, 2, 3... lucrări compuse la domiciliu, de prestat 0, 1, 2, 3... intervenții în discuțiile inițiate de către cadrul didactic ș.a.m.d.

Odată cu izbucnirea pandemiei și declararea stării de urgență, toată această arhitectură regulativă, oricît de vălurită ar fi fost ea, precum conturele proiectelor unui Gaudí, a intrat în colaps. Fiecare cadru didactic, cel mai adesea într-o deplină singurătate, a avut de decis asupra recontrucției regulilor din starea de „normalitate”. Rezultatul, din punctul meu de vedere, a fost o pulverizare a instituțiilor de învățămînt, atît din  perspectiva educatorilor, cît și din cea a educabililor. Atunci cînd, odată cu instalarea stării de urgență, s-a dat comanda trecerii tuturor activităților didactice în mediul virtual, atît cadrele didactice, cît și instituțiile de învățămînt s-au mărginit, în cel mai bun caz, să se focalizeze asupra aspectelor tehnice ale acestei schimbări radicale. Care sînt instrumentele care ne stau la îndemînă? Folosim Moodle, Google Classroom, WhatsApp, Skype, Zoom sau ce alte aplicații? Cum fac ca să pot pune un text sub ochii studenților cu care interacționez online în timp real? Cum pot scrie pe tablă la distanță? Și tot așa... Chestii care, oricît de spăimoase ar părea cuiva mai puțin dedat la folosirea computerului, s-au rezolvat relativ ușor și rapid, mai prin încercare și eroare, mai prin schimburi de experiență, mai prin întrajutorări în cursul interacțiunii înseși – „E un buton, dom’ profesor, în stînga jos a ecranului” etc.

Reconstrucția ethos-ului muncii academice

Am descoperit însă destul de rapid că dexteritățile manevrării diverselor tehnologii erau departe de a fi totul. Mai aveam și de (re)construit ethos-ul muncii academice ce se transformase radical sub ochii și sub mîinile noastre. Încep cu o serie de exemple aparent simple. Interacțiunea la distanță modifica reperele spațio-temporale cu care eram deprinși. De aici și întrebarea: în ce măsură e cazul să ne străduim să le păstrăm cît mai puțin alterate sau, dimpotrivă, să le regîndim radical în acord cu noile împrejurări? Începusem semestrul al doilea cu un orar prestabilit. Mai rămînea acesta valabil? În ce fel? Eu, unul, am optat, instinctiv, pentru cea dintîi variantă, modificînd doar ce era de modificat. Cînd? – scrie în orar. Unde? – scrie în invitația pe Zoom pe care o primiți săptămînal. Alți colegi se pare că au procedat sensibil diferit, bazîndu-se în principal pe un flux de comunicare scriptică – nu sîntem doar la Litere? – fără granițe stricte de timp: răspundeți – i.e. trimiteți înapoi rezolvarea solicitărilor formulate de profesor – cînd puteți, pînă săptămâna viitoare.

Nu știu nici azi care abordare a fost mai adecvată și asta mă irită enorm. Știu doar că eu m-am bazat, în alegerea făcută, pe intuiția că schimbarea bruscă a modului de viață trebuie să fi suscitat, atît pentru studenți, cît și pentru profesori, nevoia de a avea un ghidaj cît de cît predictibil pe traseul celor 24 de ore ale fiecărei zile. Am împins îndărătnicia acestei intuiții într-atît de departe încît am reușit, în lunile de izolare, ce nu izbutisem mulți ani de-a rîndul: un jour fixe pentru discuțiile cu doctoranzii. Culmea ironiei este că, înainte de COVID-19, tentativele mele de a stabili o oră de consultații pe săptămînă la dispoziția doctoranzilor se izbiseră în primul rînd de criza endemică a spațiilor de învățămînt de la Litere. Unde să stabilești locul de rendez-vous? În biroul departamentului, unde se țin cursuri de dimineața pînă seara? În cafenelele din preajma universității? Pandemia a eliminat dilemele: see you on Zoom, unul dintre locurile de întîlnire cele mai generoase!

Mai rău încă decît în practicile de predare, pandemia a izbit în punctul cel mai vulnerabil al educației autohtone: evaluarea. Distanțarea socială s-a dovedit mai drastică decît cea deontologică. Măsura de a pune, la examene, studenții în băncile din amfiteatre cu cîte un loc liber între ei, pentru a nu ceda ispitei de a trage cu ochiul la vecin, a fost declarată sub standardele de siguranță epidemiologică. Deci contagiunea prin care un subiect de sinteză ajungea să producă, în ciuda manevrelor de distanțare, rezolvări convergente cu o rată alarmantă de difuziune a fost surclasată de virtuțile de proliferare ale COVID-19. Realitatea examenelor la care unii titulari de curs, în calitate de supraveghetori, se adînceau la catedră în lectura jurnalului, iar alții vînau cu nesațiu fițuicile ascunse în diverse zone umbroase și intime s-a destrămat. Cum gestionăm evaluări online? Cu camera de luat vederi manipulată de studentul examinat? Cu efortul sisific de a transfera orice probă într-un dialog individual online, candidat după candidat, în ciuda văditei incapacități de a controla corectitudinea acestui interviu la distanță? Gîndiți-vă, de pildă, că pentru o serie de curs de 150 de studenți, examinatorul are nevoie de vreo 50 de ore de audiere, adică vreo șase zile de muncă full time pentru doar un examen.

Poate, ne-am spus cu acest prilej, ar fi util să schimbăm premisele evaluării. Ca, de pildă, aceea că, orice ce am face, un număr mare de studenți, poate chiar majoritar, vor încerca să fraudeze probele de evaluare la care sînt supuși. Da, a trebuit să regîndesc și eu, împreună cu asistentul de seminar, variantele transferului evaluării în spațiul virtual. Nu a fost foarte simplu și nu sînt sigur că am luat, sub toate aspectele, deciziile cele mai potrivite. Da. A trebuit să reconstruim în permanență agenda obișnuințelor noastre neclintite, iar faptul că fiecare cadru didactic și-a asumat pe cont propriu această operațiune bănuiesc că, pentru studenți, a ridicat pitoresca anomie academică cutumiară la cote greu suportabile.

Sîntem, la Litere, peste 120 de cadre didactice titulare și cam tot atîția profesori asociați. Pentru licența în filologie se adaugă, în ceea ce privește contactul cu studenții, cam tot atîția colegi de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, implicați în gestionarea celei de a doua specializări. Cu atîtea puncte de inflexiune poți deja construi un labirint redutabil, în care studenții să se agite din greu pentru a găsi, vreme de trei ani, ieșirea.

Ce urmează?

Habar n-am. Lumea tot vîntură scenarii între care, în final, vom alege. Fac și eu același lucru. S1: Lucrurile se vor întoarce de unde au plecat. Nu mai crede nimeni în chestia asta. Să uităm. S2: Ne vom adapta, construind, cu chiu, cu vai, o nouă, altă „normalitate”. Trist, obositor, dar plauzibil. S3, cel mai sumbru: Ne vom adapta și, încetul cu încetul, lucrul ăsta o să înceapă să ne placă. Mulțumesc.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

Guido Reil FOTO EPA EFE jpg
Un europarlamentar german atacă dur România: Sunt prietenos când spun că este Vestul Sălbatic al Europei
Eurodeputatul german Guido Reil, din grupul Identitate şi Democraţie (ID), a lansat miercuri un atac virulent la adresa României şi a Bulgariei, în timpul dezbaterilor privind aderarea acestor două state la Schengen, susţinând că inclusiv aderarea lor la UE a fost o greşeală, conform Agerpres.
mihai bendeac
Culisele plecării lui Mihai Bendeac de la Antena 1. Actorul este la al doilea scandal cu postul TV
Mihai Bendeac a părăsit emisiunea „iUmor“ după 13 sezoane în care a făcut parte din juriu. Actorul a plecat și de la postul Antena 1, în urma unui conflict cu colegii din echipa de producție. Lucrurile nu sunt definitiv tranșate.
bmwfurat Politianeamt jpeg
Un BMW de 136.000 de euro furat din Germania a fost găsit în Neamţ. Presupusul hoț era urmărit internaţional
O limuzină BMW, în valoare de 136.000 de euro, furată din Germania, a ajuns în judeţul Neamţ şi a fost descoperită la locuinţa unui cetăţean din Crăcăoani, care era urmărit internaţional.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.