Cultura ştiinţifică sau Castalia pe înţelesul tuturor
Formularea "cultură ştiinţifică" se vrea un pleonasm sau o lapalisadă? - se întreabă unul dintre autorii care scriu în acest grupaj dilematic. În mod normal, aşa ar trebui să fie. Însă pentru cei mai mulţi dintre noi, "om de cultură" şi "om de ştiinţă" sînt sintagme cu sensuri diferite, care desemnează persoane cu preocupări distincte. Dintr-o perspectivă mai largă, ştiinţa este şi victima propriei autonomii şi a specializării tot mai accentuate care au avut loc în ultimele două secole - o evoluţie inevitabilă. Pe de altă parte, trăim o epocă paradoxală: toată lumea face reverenţe în faţa ştiinţei, căreia îi datorăm progresul tehnologic modern, dar în spaţiul public informaţia ştiinţifică ajunge prea puţin. Progresul, în acest caz, devine doar posibilitatea de a folosi tot soiul de instrumente tehnice, ale căror principii de funcţionare sînt pentru cei mai mulţi misterioase. Comunitatea ştiinţifică rămîne o Castalie, un spaţiu al iniţiaţilor care vorbesc un limbaj pe care doar ei îl înţeleg. Cînd subiecte ştiinţifice sau mai bine-zis considerate astfel sînt abordate de mass-media, adesea ele nu depăşesc nivelul "grupului de cercetători" care se ocupă de experimente trăsnite, al basnelor şi flecărelilor despre clonări, ca să nu mai vorbim de astrologie ori de sindromul "găinii care a născut pui vii". Este posibil, în aceste condiţii, un dialog între ştiinţă şi societate? Succesul de care se bucură, la noi şi în străinătate, canale TV ca Discovery demonstrează că, deşi o întreprindere anevoioasă, popularizarea ştiinţei nu este un deziderat imposibil. Din păcate, la el au renunţat mai toate televiziunile generaliste, inclusiv cea publică. Uneori, se ivesc şi prilejuri de discuţie: unul dintre acestea a fost cartea lui H.-R. Patapievici, Despre idei&blocaje, cu aplicaţie la spaţiul românesc. Prestigiul şi stima sînt adjudecate aici în primul rînd de cultura umanistă: un inginer excepţional este considerat o persoană cultivată cînd se află că scrie poezii. Regimul comunist din România, care îşi făcuse un titlu de glorie din "educaţia ştiinţifică şi tehnică" a populaţiei, nu a schimbat mare lucru. După 1989, lucrurile au mers din rău în mai rău. Dacă acum cîteva decenii mulţi copii visau să devină astronauţi, astăzi şi-ar dori să fie, în cel mai bun caz, manageri (cînd nu de-a dreptul "vedete"). Cercetătorii pleacă în continuare în număr mare din ţară şi - ce e mai rău - societatea românească pierde legătura şi cu cei care pleacă, şi cu cei care rămîn. Este ştiinţa parte a culturii generale? Avem nevoie de cultură ştiinţifică? Răspunsul îl dă, în articolul său, Mircea Cărtărescu: ca scriitor pot avea sau nu nevoie de ea, ca om o consider indispensabilă. Poate dacă mai mulţi oameni ar avea posibilitatea să privească bolta cerească prin lunetă, ar înţelege ce tern şi lipsit de poezie este cel mai atrăgător horoscop personal. (M. Ş.)
