„Cultura costă, dar practicarea culturii aduce bani“ - interviu cu Hugo de GREEF, manager cultural

L-am cunoscut la Alba Iulia, la Festivalul Dilema veche, unde a participat la o dezbatere pe marginea manifestului „A New Narrative for Europe“. Hugo de Greef e un idealist pragmatic, un vizionar realist. Ca manager cultural a coordonat numeroase proiecte în domeniul artelor spectacolelor (printre care cele ale unor artişti precum Jan Fabre, Jan Lauwers sau ale Needcompany). A fost manager general pentru Brugge 2002 – capitală culturală europeană. Este membru în board-ul organizaţiei „A Soul for Europe“. 

Există un „suflet“ al Europei? 

Da, există, cu siguranţă. Numele organizaţiei noastre a fost inspirat de Jacques Delors care a spus cîndva că „avem nevoie de un suflet pentru Europa“. Eu şi colegii mei din organizaţie credem că noi toţi, în Europa, trăim în aceeaşi cultură, că există numeroase legături între noi, care ne unesc. Şi că, mai ales astăzi, trăim în acelaşi spirit. Aceasta ar fi inima Europei, pe care noi vrem s-o surprindem. Dacă vrem să rămînem uniţi, atunci acest lucru se va face prin cultură. Adică „citizens driven trough culture“. Încercăm să lucrăm într-un context independent, dar sîntem mereu aproape de Parlament, de Comisie, de miniştrii culturii din ţările membre. Din 1984, cînd s-a înfiinţat organizaţia, ne întîlnim o dată la doi an în cadrul „Conferinţei de la Berlin“, un reper în activitatea noastră. Scopul e să aducem laolaltă oameni politici europeni şi înalţi funcţionari culturali şi să dezbatem, împreună cu artişti, intelectuali şi reprezentanţi ai asociaţiilor civice, probleme legate de politică şi cultură. Prima întîlnire, cea din 1984, a avut loc chiar în apropierea Porţii Brandenburg – un loc simbolic pentru Germania şi pentru Europa. Anul acesta, în luna martie, cu puţin timp înaintea alegerilor europarlamentare, am invitat liderii de top ai partidelor – Juncker, Schulz, Verhofstadt, Barroso – pentru a vedea care e atitudinea lor cu privire la importanţa culturii în Europa. În afară de aceste întîlniri periodice, există şi un

în care oameni tineri, activi în domeniul cultural, schiţează agenda organizaţiei şi care organizează evenimente în ţările lor de origine. În sfîrşit, mai există în cadrul organizaţiei un aşa-numit

un grup de parlamentari europeni cu care ne întîlnim de două ori pe an, pentru a discuta teme legate de politicile culturale europene. Adesea se dezbat teme foarte concrete, cum ar fi concursul pentru Capitala Culturală Europeană, sau rolul cinematografiei. 

Cultura în Europa e o temă relativ recentă. Cînd s-au pus bazele Uniunii Europene, fondatorii au avut în vedere, în primul rînd, un proiect economic şi politic. Cum vă explicaţi faptul că astăzi cultura e un punct important pe agenda publică europeană? 

Aşa este, cultura şi educaţia nu au avut un rol semnificativ cînd s-au pus bazele Uniunii. În 1992, în Tratatul de la Maastricht s-a pus pentru prima dată problema culturii. După Tratatul de la Maastricht a fost învestit şi primul comisar european pentru cultură – a reprezentat, deci, un moment important. Angajamentul pentru producţia şi difuzarea culturii apare şi într-un paragraf al Tratatului de la Lisabona. Însă cultura a început să joace cu adevărat un rol important începînd cu 2004, cînd Uniunea a primit o serie de noi state membre. Ceva mai tîrziu, au intrat România şi Bulgaria. Nu e o întîmplare că 2008 a fost declarat, de către comisarul european pentru cultură Ján Figel, „anul dialogului intercultural“. El însuşi slovac, deci european „nou“, a simţit nevoia acestui cadru formal pentru descoperirea diversităţii culturale. 

Europa este mai mare decît Uniunea Europeană. Care sînt, totuşi, limitele, frontierele Europei? 

E greu de spus. Timothy Garton Ash, un autor pe care îl apreciez, a scris un eseu despre frontiere. El spune că Europa nu are frontiere precise – ele sînt doar nişte linii difuze. Şi are dreptate. Cred că Rusia e europeană şi că Asia începe, undeva, de-acolo, de pe teritoriul Rusiei. La sud, Turcia se află şi ea undeva la confluenţa dintre Europa şi Asia. Şi aici intervin aspecte culturale. Un istoric vorbeşte, de pildă, de o aşa-numită „coffee border“, de o frontieră stabilită în funcţie de consumul de cafea, care e, şi acesta, un fenomen cultural. 

Cum aţi defini cultura europeană? Care sînt trăsăturile marcante? 

În accepţiunea cea mai largă, e vorba de o anumită civilizaţie şi de un set de valori. Aceste valori au fost rezumate într-un paragraf din Preambulul Tratatului de la Lisabona. Ele fac parte din cultura europeană. Şi pe acestea vrea să le difuzeze Uniunea Europeană. Am ţinut foarte mult ca portofoliul Înaltului Reprezentant pentru politică externă şi securitate al Uniunii Europene să se refere şi la această dimensiune culturală. Şi Catherine Ashton şi-a asumat aceste valori. În biografia sa, Tony Blair spune că Uniunea Europeană e un proiect care-şi propune să aducă şi să menţină pacea pe continent. Însă discursul de acum al UE nu mai este despre pace, ci despre putere: despre puterea de a difuza aceste valori care, în sens larg, înseamnă cultura europeană. 

Dacă însă mă întrebaţi ce înseamnă cultura europeană în sens foarte strict, n-aş şti ce să răspund. Ce e european în literatura, cinematografia, teatrul, dansul, artele plastice? Există influenţe de tot felul, de peste tot. Ce e tipic pentru Europa e responsabilitatea pe care şi-o asumă statul în a încuraja producţiile culturale şi în a proteja patrimoniul. 

Ca manager cultural, aţi simţit vreodată că îndepliniţi şi o misiune socială sau civică? 

Nu mi-am propus asta cînd mi-am ales această meserie. Am vrut să creez şi să lucrez cu artişti creativi, am vrut să difuzez aceste opere. Dar mi-am dat seama că, într-adevăr, am o responsabilitate faţă de societate. Mai ales cînd am lucrat cu artişti foarte atenţi la lumea din jur. Am lucrat alături de artişti care astăzi sînt respectaţi şi apreciaţi la nivel mondial, dar care, la începutul carierei, erau în avangardă. Am avut de-a face cu spectatori care ieşeau din sală şi cu critici acerbi, şi numai convingerea că acei artişti pot face treabă bună ne-a făcut să lucrăm împreună în continuare. Stăruinţa noastră a făcut ca şi publicul să-şi schimbe atitudinea, să accepte repere noi în modul de a privi arta. 

Sistemul de finanţare de acum din Belgia sau din Uniunea Europeană poate cenzura creativitatea? 

Ca să vorbesc despre ţara mea, şi mai ales de zona flamandă, aş putea spune că, în ultimii cincisprezece ani, sistemul de finanţare a evoluat formidabil. Flandra e regiunea din Europa cu cea mai mare densitate de instituţii culturale. Sînt nenumărate locuri, inclusiv la sate, unde pot fi prezentate creaţiile culturale. Însă sînt diferenţe mari în Europa, în ceea ce priveşte modul în care e susţinută cultura. De pildă, acum trei-patru ani, în Olanda s-au făcut concedieri masive în domeniul cultural.  S-au închis filarmonici, teatre, opere. Bugetele pentru cultură s-au redus cu 40%. În Spania, reducerile au fost încă şi mai drastice. Nu e cenzură, dar efectele nu sînt departe de cenzură, de vreme ce se anulează şansele de a crea. Cred că ar fi nevoie ca, la nivel european, să existe o dezbatere serioasă pe această temă. Reprezentanţii guvernelor din ţările membre ar trebui să se întîlnească şi să discute despre felul în care e finanţată cultura. Şi aici ar trebui găsită o măsură justă şi nişte cifre comparabile.   

În discursul politic se spune adesea, mai ales în momente de criză, că cheltuielile pentru cultură sînt prea mari. Poate cultura să fie şi profitabilă? 

Depinde cum privim lucrurile. Există studii foarte serioase care arată că investiţia în cultură e rentabilă. De pildă, un studiu realizat acum cîţiva ani la solicitarea Comisarului European pentru cultură şi care urmăreşte impactul culturii asupra societăţii a generat rezultate surprinzătoare. Cifra de afaceri a domeniului cultural este mai mare decît cea a industriei de automobile. Aproape şase milioane de europeni, adică vreo 3% din populaţia Uniunii, lucrează în industriile culturale. Toate cifrele arată că domeniul cultural e important. Cultura costă, dar practicarea culturii aduce bani.

Dincolo de această perspectivă pragmatică, care e viziunea idealistă? Cum poate cultura să schimbe Europa? 

Acum e greu să oferi o viziune idealistă asupra culturii. Cînd şomajul atinge cote alarmante, mai mari de 20%, ca în Spania, cînd finanţiştii explică, argumentat, că moneda euro e în pericol, e clar că urgenţele sînt în altă parte. Dar cred că e evident pentru toată lumea că orice fapt cultural oferă un sentiment al apartenenţei. Am simţit asta aici, la Alba Iulia, la acest festival, cînd am văzut o mie de oameni adunaţi la un concert. Şi probabil că fiecare dintre spectatori a avut această senzaţie. Programul „Capitala Culturală Europeană“ mizează tocmai pe asta – pe aproprierea unui spaţiu prin participare culturală.  

a consemnat Matei MARTIN 

Foto: A. Ivan