Credite doar cu buletinul

Criza financiară din Statele Unite, care începe să metastazeze spre bursele din Asia şi Europa, se în-trevedea de mult. The Economist, publicaţie britanică şi serioasă (ceea ce este cam acelaşi lucru) bombănea din noiembrie împotriva creditelor imobiliare din SUA. Această criză a pornit de la băncile care ofereau credite imobiliare persoanelor fără bonitate bancară remarcabilă. Credite doar cu buletinul! În Statele Unite, credite doar cu buletinul se acordau - se acordă - celor care vor să-şi cumpere case, nu frigidere, televizoare, aragaze. Statele Unite trăiesc pe credit. În orice altă ţară a lumii, nivelul de inegalitate din Statele Unite ar fi provocat o explozie socială, o revoluţie sau măcar răscoale: în Statele Unite, neliniştea socială e temperată de accesibilitatea universală a creditului. În Franţa (o ştiu din experienţă proprie), pentru a-ţi deschide cont în bancă trebuie să furnizezi dovada faptului că eşti angajat, că ai salariu şi domiciliu. Ţi se va deschide un fel de cont de rînd. În Canada (tot din experienţă proprie) ţi se deschide un cont dacă intri în bancă şi ceri să ţi se deschidă un cont. A primi un credit e (probabil) la fel de accesibil. În Statele Unite nimănui nu-i este respins creditul. Cele mai proaste credite se numesc Ninja loans - neither income nor job or assets - pentru cei care n-au nici venituri, nici slujbă, nici bunuri. Dar ele sînt acordate, acordate imediat. Aceşti proletari din sectorul serviciilor, vînzători la Wal-Mart, barmani, ospătari, baby-sitters, o lume precară pe care a descris-o Barbara Ehrenreich într-o carte devenită celebră, au început să nu-şi mai plătească creditele obţinute cu uşurinţă. Ceea ce Ford observase la începutul secolului - anume că maşinile Ford vor avea succes doar dacă muncitorii de la Ford şi le vor permite şi le vor cumpăra - este ignorat în momentul de faţă. Nu, Statele Unite nu sînt o ţară a unei lăbărţate clase de mijloc. Din clasa de mijloc, şi în bogatul Liechtenstein, şi în Burkina Faso, face parte exact jumătate din populaţie. Un sfert este în clasa superioară, un sfert în clasa inferioară. Creditul accesibil, dobînzile mici, anestezice, au întîrziat o catastrofă socială. Timp de cîţiva ani, nimeni nu s-a preocupat de creşterea indicelui Gini (care măsoară inegalitatea veniturilor într-o societate) în Statele Unite. Fuziunile, băncile de afaceri, fondurile de investiţii, hedge-funds erau mult mai glamour, mult mai trendy. Cărui economist îi mai poate păsa de puterea de cumpărare a angajaţilor jetabili de la McDonald’s? Hei, lasă... În realitate, creditele ieftine şi accesibile s-au dovedit a fi o bombă cu ceas, un joc piramidal de rînd, un Caritas pe Wall Street, o schemă Ponzi jucată cu un scenariu modernizat, cu replici noi şi cu actori noi. Reclamele de la televiziunea americană nu încurajează doar traiul hedonist pe credit, ci ţintesc şi o zonă ferită, pensionarii-proprietari: - Nu v-aţi bucura să obţineţi un credit egal cu pînă la 40% din valoarea casei şi să folosiţi banii pentru reparaţii, pentru a susţine studiile copiilor sau pentru a vă oferi vacanţe binemeritate? Şi de plătit, nu trebuie să plătiţi decît cînd decideţi să vă mutaţi sau să vindeţi! Ultima replică e un eufemism pentru "cînd daţi colţul". Un număr tot mai mare de pensionari americani îşi ipotechează casele pentru a cheltui banii pe nimicuri şi pentru a nu mai lăsa nimic moştenitorilor. Whiplash! Whiplash s-ar traduce în româneşte prin "traumatism cervical" - dar mă tem că nu se traduce. Whiplash este traumatismul produs de accidentele de maşină, în care gîtul pasagerului e flexat dureros pe spate, producîndu-i dureri, dureri care în dreptul cutumiar american trebuie plătite de firmele de asigurări. Psihiatrii europeni rîd de decenii de sindromul personalităţii multiple, maladie americană, tratată prin şedinţe lungi şi costisitoare de psihanaliză. Şi sănătatea a devenit un bun comercial, care nu doar se pliază dorinţelor consumatorilor, ci inventează noi entităţi nosologice pentru binele pieţei. Pacientul nostru - stăpînul nostru. Cine sîntem noi, medici, să spunem că nu are nici un traumatism cerebral, dacă avocatul lui spune că are? Dacă el însuşi are nevoie? Apus-a vremea medicilor generalişti care dădeau, pe o găină, scutire medicală pentru o zi în care pacientul a fost mahmur. De ce să nu tratăm, prin conversaţie psihanalitică, pacientul, dacă el crede că a fost traumatizat în copilărie de părinţi, dacă are timp şi dacă asigurările plătesc? Toate aceste exemple, abia spicuite dintr-un mai abundent panoptic de orori, arată unde duce acţiunea nezăgăzuită a pieţei. Există în capătul dreptei un grup anarhist, libertarienii, care consideră că piaţa singură, lăsată de capul ei, poate organiza societatea cum trebuie, iar intervenţia statului e inoportună. Cele două exemple de mai sus arată cum funcţionează realmente piaţa în interacţiune cu alte sisteme - sistemul de sănătate, asigurările, justiţia. Societatea de consum, laissez-faire, credinţa sinceră că mecanismele de piaţă reglează cel mai bine mersul societăţii şi interacţiunile dintre oameni au creat un mic monstru. Japonia nu e, cred, un exemplu de stat bolşevic, nici de succes, nici eşuat. Japonia nu e o ţară comunistă şi de aceea, cred, îmi e îngăduit s-o iau ca exemplu. Omniprezenţa statului şi a regulamentelor n-a împiedicat-o să devină eficientă economic. În schimb, raporturile dintre japonezi sînt ierarhizate, osificate. Nimeni n-are încredere în laissez-faire. Japonezii recurg rar la justiţie şi, faţă de americani, au mult mai puţini avocaţi pe cap de locuitor, mult mai puţine cheltuieli cu justiţia. Există, în mentalitatea americană, credinţa sinceră că piaţa poate rezolva toate problemele, inclusiv aceea a poluării şi a încălzirii globale. O firmă oarecare cumpără drepturile de emisie de CO2 ale unei întreprinderi chinezeşti, căreia îi reduce poluarea, mai ieftin decît pentru o întreprindere din SUA. La drept vorbind, această soluţie nu reduce nimic, ci doar transferă poluarea de colo-colo. Aceste trei cvasi-fabule vor să ilustreze opinia că mecanismele pieţei nu trebuie să regleze domeniile din afara ei. Între stînga clasică şi altermondialismul contemporan a rămas doar această punte îngustă, ideea că mecanismele pieţei nu trebuie lăsate să interfereze asupra unor funcţii pe care societatea le-a atribuit statului. Acesta este, poate, cel mai mic numitor comun al stîngii clasice cu manifestările altermondialiste de azi. Pare, poate, paradoxal că manifestaţiile altermondialiste se opun marilor întîlniri la nivel înalt dintre şefi de state, din moment ce promovează tocmai intervenţia statului în cele mai diverse domenii. Dar practic democraţia însăşi s-a transformat, cel puţin în Statele Unite, într-o afacere comercială: cîştigă cel care a izbutit să convingă cei mai bogaţi fund-raisers şi cel care a izbutit să convingă cele mai influente lobby-uri. Pentru multinaţionale, campaniile electorale intră în acelaşi buget cu publicitatea şi public relations.