Credinţa trasă la xerox

În comunism, oamenilor le era interzisă credinţa în altceva decît în partid. Le erau interzise ritualurile şi orice manifestare religioasă. Mersul la biserică era riscant, nu dădea bine, şi nici în preoţi nu prea aveai încredere. Umblau poveşti despre informatori ai Securităţii deghizaţi în haine monahale. Dacă nu puteai în public, îţi încropeai Sărbătorile acasă. Pomul de Crăciun îl împodobeai cît mai departe de fereastră, să nu te vadă vecinul, iar de Paşti te străduiai să faci rost de ouă, cu săptămîni, ba chiar cu luni înainte. Ca un făcut însă, de multe ori Sărbătorile (printre puţinele însemne rămase ale apartenenţei religioase) coincideau ba cu o zi de muncă patriotică, ba cu vreo şedinţă de partid. Moş Crăciun era tovarăşul Gerilă, iar de Paşti copiii repetau încet şi mecanic, imitîndu-şi părinţii, pentru că mulţi nu înţelegeau ce înseamnă: "Hristos a înviat!" (în timp ce bisericile erau dărîmate, cultura religioasă nu prea mai avea cum să existe). A urmat Revoluţia. Exhibînd credinţa prea mult timp îngropată în ei înşişi, credincioşii s-au întors vehement către biserică. Fie pentru că au considerat-o, în toată nebunia ce-a urmat după ’89, singurul loc sfînt, fie pentru că făcea parte din acele multe libertăţi refuzate pînă atunci cu obstinaţie. Pe stradă, imediat după Revoluţie, începuseră să se împartă Biblii, Noul Testament şi fluturaşi xeroxaţi cu rugăciuni, foi A4 cu "Tatăl nostru" multiplicat. Pentru mulţi tineri, acele xerox-uri erau primul contact cu litera Bibliei. Dintr-odată, după 45 de ani de comunism, Biserica a început să existe. Şi nu doar să fie vizibilă, ci să-şi instaureze în forţă prezenţa cotidiană în toate sferele vieţii publice. Orele de religie au intrat în programa şcolară, întîi timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneţ. Astăzi sînt obligatorii. La radio şi la televizor, Biserica e zilnic prezentă, de la deschiderea emisiei radio cu "Tatăl nostru" la transmiterea în direct a slujbelor. Enoriaşii, cei care la Sărbătorile de odinioară se ascundeau prin casă, azi mai că se iau la păruială pentru apă sfinţită, se închină cucernic, făcîndu-şi cruci mari cînd trec prin faţa unei biserici şi sînt cutremuraţi de fior cînd cineva îndrăzneşte să-i atace imaginea. În acest context, vocile care acuză BOR de un trecut nu tocmai imaculat, în care nu numai că nu s-a opus regimului, dar a şi colaborat cu el, se pierd aproape neauzite. Sub umbrela de încredere pe care majoritatea românilor a deschis-o, necondiţionat, asupra Bisericii, nimeni nu mai poate vorbi de rău oamenii Domnului, iar acuzele oficiale privind posibila colaborare a înaţilor prelaţi cu fosta Securitate sînt considerate pure blasfemii. Deconspirarea dosarelor preoţilor a trecut mult timp drept "încălcare a autonomiei bisericii", iar în România de-abia anul acesta, mai exact la 22 octombrie, noul Patriarh Daniel va ridica în prima şedinţă de Sinod pe care o va conduce problema colaborării preoţilor cu Securitatea. Ce mai înseamnă aşadar credinţa la români? Ar putea încrederea în Biserică să fie afectată de posibile verdicte de poliţie politică date preoţilor? Sau ritualul a ajuns deja să-şi depăşească sfera iniţiatică, devenind un set de mecanisme care transformă raţiunea în robotizare, iar încrederea statistică în Casa Domnului în tradiţie multiplicată, o formă fără fond asemănătoare rugăciunilor trase la xerox de după Revoluţie? ( S. G. )