„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“

© C. Hord

Pentru că ar fi fost cu totul absurd să avem o ediție a conferințelor noastre intitulată „Comedia lumii” fără comedie, am invitat în cea de-a doua seară a ediției arădene spectacolul de teatru Măscăriciul de A.P. Cehov (regia Horațiu Mălăele). După reprezentație, pe scena Teatrului „Ioan Slavici”, am conversat despre Cehov și despre straniul, dar fermecătorul său umor cu dnii Horațiu Mălăele și Nicolae Urs, actorii acestui spectacol.

Sever Voinescu: Oricine deschide Wikipedia şi citeşte lista pieselor scrise de Cehov nu găseşte o piesă intitulată Măscăriciul. Ce este, de fapt, acest spectacol? Ați scris dumneavoastră o piesă cu vorbele lui Cehov?

Nicolae Urs: Am vrut să găsesc o modalitate de a aduce un elogiu actorului, mai precis nu doar actorului ca artist, ci și meseriei de actor. Am căutat, așadar, o modalitate în care actorul să performeze, să se profileze clar și cea mai potrivită formă pentru ceea ce mi-am propus este monologul. Pornind de la ideea asta, am găsit o scurtă piesă scrisă de Cehov în 1887, intitulată Cîntecul lebedei, cu aceste două personaje, actorul și sufleurul. Textul lui Cehov ține vreo douăzeci de minute, iar eu am prelungit acest dialog al celor două personaje ca să ajungă să fie o piesă întreagă, cu o durată de timp obișnuită pentru un spectacol de teatru.

S. V.: Domnule Mălăele, aţi jucat mult Cehov...

Horațiu Mălăele: Am locuit în  preajma lui Cehov cu mare curiozitate și plăcere, atît ca actor, cît şi ca regizor. Am montat la Teatrul de Comedie Poiana boilor, o adaptare după „Ursul” și „Cerere în căsătorie”, o comedie care s-a jucat mai bine de zece ani. Au urmat apoi,  la Teatrul Bulandra, Măscăriciul  și Unchiul Vanea. Am jucat rolul unchiului Vanea și am fost fericit nu doar pentru că jucam alături de artişti extraordinari, precum Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ și Irina Petrescu, dar și datorită lucrului cu Yuri Kordonsky, un mare regizor rus care a făcut ulterior o frumoasă carieră în America. Kordonsky știa și știe foarte bine ce înseamnă spiritul cehovian, ce înseamnă spiritul rusesc şi ce înseamnă o comedie cehoviană. Cehov a avut o mare nemulțumire în timpul vieţii sale văzîndu-și piesele puse în scenă cu accente tragice. Din cu totul alte motive, probabil, are și acum o  nemulțumire dacă, de undeva, vede unele montări ale pieselor sale. Abia de prin anii ’60 Cehov a început să fie pus în scenă într-o cheie mai comică, ceea ce părea oarecum firesc, pentru că el și-a subintitulat piesele „comedii“  și a crezut despre sine că este un comediograf . Țin deja de legenda teatrului confruntările sale cu Stanislavski sau cu Nemirovici-Dancenko, generate de faptul că aceștia îi regizau piesele într-o notă excesiv de tragică, cu ceaiuri, samovare, multe pauze și nesfîrșite lacrimi. Teatrul Bulandra mă propusese pentru rolul titular în Unchiul Vanea. Kordonsky nu mă cunoştea, așa că a trebuit să dau o probă. Cînd ne-am întîlnit i-am spus că eu pot să joc acest rol urmînd un traseu dramatic care să adune într-un echilibru bine calculat comedia şi tragedia acestui personaj. Kordonsky a fost absolut de acord, spunîndu-mi că și el se gîndise la același lucru și, după părerea mea, a ieşit un spectacol minunat.

S. V.: Ca unul care a văzut spectacolul, confirm că așa a fost. Dar în Măscăriciul, care se încheie cu faimoasa formulăcehoviană „starea naturală a omului e să fie caraghios”, vizitați mari personaje din istoria teatrului, precum Hamlet, Romeo, Marc Antoniu sau Boris Godunov în cheie caraghioasă. Sînteți regizorul acestui spectacol și vă întreb: ce e cehovian în asta?

H. M.: Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite. El a lăsat piesele şi personajele într-o zonă incertă de propusă ambiguitate, așa încît fiecare regizor care a avut îndrăzneala să monteze Cehov a făcut-o după bunul plac, în zona lui de confort și interes. Gîndiți-vă cît de diferite au fost montările Livezii de vișini realizate de Giorgio Strehler, în 1974, la Milano și de Peter Brook, în 1988, la New York! Geniale amîndouă, dar cît de diferite! Cehov este un scriitor excepțional, deschis către cele mai variate interpretări.

S. V.: Aveţi sentimentul că i-aţi făcut dreptate lui Cehov cu acest spectacol?

H. M.: Da, am sentimentul că acest spectacol îi face dreptate. Dl Nicolae Urs v-a spus deja că textul acestei piese, Cîntecul lebedei, care a fost punctul de pornire al spectacolului nostru, nu era suficient de lung pentru un spectacol, așa că am ales texte din opera lui Cehov pe care a trebuit să le rînduim și să recreăm un alt spectacol fără a-l părăsi pe Cehov și fără a părăsi psihologia şi spațiul psiho-dinamic al personajelor. Așa a apărut acest spectacol de care sîntem mîndri şi de care cred că este mîndru şi Cehov. Se spune că a scris Cîntecul lebedei într-o oră și jumătate, ceea ce mi se pare extraordinar și spun asta pentru că, accidental și epigonic, mai scriu și eu cîte ceva și ştiu ce înseamnă! După ce a scris această mică piesă, se spune că Cehov a fost nemulțumit și de graba cu care a făcut-o, și pentru că i-a dat un titlu prea lung, deși Cîntecul lebedei este alcătuit din două cuvinte! Cu adăugirile pe care le-am făcut şi cu acest titlu nou – Măscăriciul – pe care l-am găsit, dacă ne priveşte de undeva, cred că e mulţumit.

S. V.: De cînd jucaţi spectacolul?

H. M.: De 18 ani. L-am jucat în toată lumea. Numai prin Antarctica nu am ajuns cu el, dar ne străduim…

S. V.: Cehov e primit diferit într-un loc față de altul?

H. M.: Spectacolul nostru a fost primit la fel oriunde l-am jucat: la New York, la Paris, în Coreea, în China. Am jucat în fața unui public foarte divers. Am jucat în țări care au o cultură teatrală foarte departe de teatrul european, țări în care limbajul semnelor și al simbolurilor este mult mai bogat și mai puternic, țări în care teatrul este cu totul altfel. Am jucat în fața unui public care are altă percepţie despre teatru și așteaptă altceva de la un spectacol decît ceea ce, în mod obișnuit, așteptăm noi, europenii. Și totuşi, emoția a fost aceeași, reacțiile au fost aceleași.

N. U.: Cu un an înainte să mergem cu Măscăriciul în Coreea, eu am avut șansa de a ajunge acolo într-un turneu cu un alt spectacol de Cehov, Trei surori, montat de Alexandru Dabija, la Teatrul din Ploiești. Mi-amintesc că ne-a şocat un pic, dar nu foarte tare, că în sală erau mulți studenţi şi majoritatea stăteau cu cartea deschisă pe genunchi. Noi jucam, li se traducea, bineînțeles, dar ei urmăreau pe text. Peste un an, cînd am jucat acolo Măscăriciul, publicul iar a venit cu cartea, dar nu mai înțelegeau nimic pentru că nu găseau textul pe care-l jucam. La sfîrșit le-am spus cum am realizat acest spectacol și au rămas stupefiați.

© C. Hord

S. V.: Există părerea că Cehov şi-a iubit personajele şi le-a protejat de judecata publicului dîndu-le fiecăruia un strop de umor și lăsîndu-le să plutească în ambiguitate anume pentru ca actorul care le joacă să fie judecat de public și nu ele, personajele...

H. M.: Aşa este. Cehov era prieten cu Tolstoi și marele romancier îl certa că nu dă o finalitate spectacolelor şi, în special, personajelor. Şi Cehov, de fiecare dată, dădea un răspuns care a rămas în istoria teatrului: „Pentru mine, teatrul pune întrebări, nu dă răspunsuri”. E foarte frumos şi cred că de aici trebuie să pornească un regizor care se încumetă să monteze un text de Cehov.

N. U.: Tolstoi, care aproape că l-a urît pe Cehov pentru succesul lui în teatru, a primit vizita acestuia la un moment dat. Cehov descrie scena într-o scrisoare, unde spune: „Cînd mă pregăteam să plec m-a tras spre el şi eu mă gîndeam că o să mă sărute de «la revedere», dar cînd am ajuns foarte aproape de el mi-a zis: «Auzi? Shakespeare scrie cît scrie, aşa cum scrie el, destul de slăbuţ, dar dumneata îl întreci de departe!»”.

S. V.: E de spus că, mai ales în ultima parte a vieții, Tolstoi era cam ciudat...

H. M.: Evocam regizori celebri şi mi-aduc aminte o vorbă a dlui Liviu Ciulei, pe care eu îl consider cel mai mare regizor român din toate timpurile: „La Cehov trebuie regizat spaţiul dintre personaje”. Foarte profundă remarcă pentru că, dacă aţi observat, la Cehov dramele se întîmplă în underground, nu la suprafaţă, şi ai sentimentul fals că nu se întîmplă nimic. Și totuși, Tolstoi – sau poate Maxim Gorki – îi spunea: „Eşti de o teribilă violenţă. Nu credeam că poţi fi atît de crud!”. Într-adevăr, pe undeva se simte cruzimea care, învăluită în umor, pare accesibilă și face din Cehov unul dintre cei mai speciali și mai mari dramaturgi pe care i-a avut umanitatea.

N. U.: Am alcătuit acest spectacol, Măscăriciul, și ca o replică, poate răutăcioasă, dată unor regizori și unor actori care îl montează și-l joacă pe Cehov cu vulgaritate. Eu m-am apropiat mult de Cehov mai demult, cînd pregăteam un spectacol cu Pescăruşul, început de Alexa Visarion și terminat de Gelu Colceag. Mi-amintesc că toată lumea zicea că Cehov trebuie jucat într-un anume fel, dar nimeni nu putea să spună care-i felul. De fapt, trebuie jucat bine, dar tocmai asta e problema. Noi întrebam cum să facem, cum să lucrăm la personaje și ambii regizori, pe rînd, ne-au răspuns întrebînd: „Aţi mai jucat Cehov?”. „N-am mai jucat.” „Aţi citit proza scurtă a lui Cehov?” „Nu.” „Întîi citiți și apoi jucați.” Am plecat acasă, am luat toată proza scurtă a lui Cehov şi, după ce am terminat de citit, a mai durat cu Pescăruşul, dar a apărut Măscăriciul.Am găsit în proza lui Cehov zeci de personaje extraordinare dintre care, unele, au intrat în spectacolul acesta. Proza lui scurtă este o bogăţie! Ca și în cazul lui Caragiale.

S. V.: Se ştie că Cehov îşi definea piesele ca fiind comedii. Într-adevăr, mulți specialiști spun că Cehov făcea asta ca să împiedice regizorii și actorii să le pună în scenă lacrimogen și excesiv de dramatic. Totuşi, motivația adevărată rămîne misterioasă şi mulţi spun că, de fapt, Cehov refondează comedia ca gen cu piesele lui. Personajele lui sînt, în general, mediocri sau oameni rataţi sau oameni care trăiesc într-un chip nostalgic un trecut în care ei spun că au fost ceva, dar noi nu putem fi siguri...

H. M.: Locuitori ai paradisului banal...

S. V.: Şi ce poate fi comic în asta? Se simte în interstiţiile teatrului său nuanța comediei, desigur, dar ce poate fi comic cu asemenea personaje triste, în acele situaţii triste?

H. M.: Cehov jonglează cu aparenţe şi esenţe în trăirile personajelor. Cele trei surori vor neapărat să plece la Moscova, ar face orice ca să plece la Moscova, dar nu fac nimic. Nici una dintre ele nu-şi cumpără bilet să se urce în tren și să plece. Au posibilitatea s-o facă, nu o fac. E un lucru nefiresc și absurd, care ne duce cu gîndul la ultima replică a lui Nicolae Urs, cea de la sfîrşitul spectacolului nostru: „Starea naturală a omului e să fie caraghios”. Unchiul Vanea este și el în aceeași situație – vrea să se răzbune pe profesorul pe care-l urăşte de moarte, să termine cu această viață mediocră care nu poate face din el un Gogol, dar nu face mai nimic şi la un moment dat, previzibil, renunţă, iar această renunțare înseamnă și sfîrşitul spectacolului. Cred că, în general, Cehov a folosit umorul pentru a atenua durerea și suferința personajelor împotmolite în problemele vieții și speriate de perspectiva morții. Acum, dacă îmi permiteți o glumă, pentru că am adus vorba despre drama celor trei surori, la un moment dat cineva l-a întrebat pe Dem. Rădulescu de ce suferă atît de mult acele trei surori şi el a zis: „Pentru că n-au serviciu, dragă!”. Adică suferă pentru că n-au altceva mai bun de făcut…

S. V.: Are unchiul Vanea, pe care Horațiu Mălăele l-a jucat memorabil, o replică teribilă: „Dacă aş fi dus o viaţă normală, aş fi fost un Dostoievski, aş fi fost un Schopenhauer...”, de parcă n-ar fi dus o viață anodină, ci ar fi fost cine știe ce aventurier. E genul de replică comică cehoviană, pentru că zîmbești simţind imediat o contradicţie între viața personajului și modul în care el și-o evaluează, explicîndu-și ratarea. Dar e un gen de comedie foarte fină, suavă aproape.

H. M.: Mie îmi place şi faptul că personajele lui Cehov își exhibă frămîntările printr-o anumită formă intelectuală, cum spuneam, caraghioasă, printr-o judecată care poate fi înduioșătoare, dar care stîrnește hazul. Deşi băltesc în cea mai crîncenă nenorocire, personajele cehoviene au ceva jucăuș în ele. Acest ceva îl are și unchiul Vanea.

N. U.: Cred că e bine să ne aducem aminte că Cehov a scris într-o scrisoare: „După părerea mea, scriitorii ar trebui să se limiteze în a descrie oamenii cum trăiesc, cum se căsătoresc şi cum fac copii. Atît”. M-am gîndit și eu de ce oare a numit Cehov piesele sale comedii și nu drame, iar răspunsul l-am găsit la Caragiale. Zice Caragiale undeva: „Comedie înseamnă căutare, înseamnă gînd, înseamnă inteligenţă. Drama înseamnă ignoranţă, înseamnă prostie multă”. Oamenii suferă şi-şi fac rău unul altuia din prostie. Cehov biciuieşte exact asta: lipsa de activitate îi face pe oamenii săi să se lamenteze tot timpul. În Trei surori, cineva spune chiar de cîteva ori cam așa: „Acum este lumea cum este, dar peste două mii de ani, imaginaţi-vă ce o să fie aici! Ce bucurie, lumea o să meargă în cosmos…”. Sigur că e ceva vizionar, dar de fapt personajul refuză să adjudece realitatea, caută motiv să nu facă nimic, așa că se proiectează într-un viitor frumos în care toți vor călători printre stele. Stanislavski îi spunea lui Cehov: „E dramă! Uite, tu ai scris aici, în paranteză, că personajul ăsta plînge” și Cehov replica: „Am scris «plînge», dar e de rîs, pentru că ea se plînge şi, plîngîndu-se fără motive, lumea rîde de ea, de prostia ei”. De aici, confuzia.

S. V.: Dar aici e și cruzimea lui Cehov. Aparent, el este un autor atît de fin, care menajează, ţine aparenţele şi vorbeşte cu delicateţe, dar în realitate este aproape de o ferocitate îngrozitoare.

H. M.: Cehov s-a apucat de scris,  pe cînd studia medicina,  scriind mici povestioare anecdotice. Există o excepțională povestioară care se numeşte chiar așa, „Comicul”. Pe urmă a atacat piese de teatru care, în cele din urmă, iată, l-au rînduit printre marii dramaturgi ai lumii. Dar altceva mă uluieşte pe mine: preocupat de medicină și de întreținerea familiei, el nu a avut timp să studieze, canonic, rigoarea, știutele scheme, așa că a făcut cum a crezut el că e mai bine și astfel a apărut această scriitură unică, acest univers diferit pe care-l numim „Cehov”.

N. U.: Cehov scria cu mare ușurință vodeviluri. A mărturisit într-o scrisoare: „Eu pot să scriu o sută de vodeviluri într-un an. Curg vodevilurile din mine ca petrolul de la Baku”. Dacă nici acolo nu e comedie, atunci unde poate să fie? A fost, în fond, un mare comediograf.

Din sală: Este adevărat că Cehov a fost medic psihiatru şi că profesiunea lui a influenţat foarte mult modul în care şi-a creat personajele?

H. M.: Eu nu ştiu să fi fost medic psihiatru…

N. U.: Nu, n-a fost psihiatru. A fost generalist. Odată a spus: „Dacă nu era să fiu medic, mi-ar fi plăcut să fiu grădinar”. Iar în privința profesiei sale spunea: „Eu am o soţie şi o amantă. Soţia este medicina şi amanta e scrisul. Cînd mă plictisesc de una mă duc la cealaltă, dar fac în aşa fel încît ele să nu se supere una pe alta și să devină geloase”. Sigur că studiile și practica medicală l-au influenţat. Medic fiind, a cunoscut mulți oameni din toate categoriile și asta i-a permis să creeze personaje de diferite tipologii. La un moment dat a călătorit în Sahalin, în coloniile penitenciare, și s-a îngrozit de ce a găsit acolo. S-a întors cu sănătatea șubrezită din călătoria aceea. A scris despre tot ce a văzut acolo și a criticat puternic regimul impus oamenilor în acele colonii, ceea ce a făcut să fie rău privit în cercurile guvernamentale.

Din sală: Spuneaţi la un moment dat, în piesă, că aţi fost la teatru în Capitală şi v-a plăcut clădirea. Vă întreb: credeţi cumva că teatrul şi-a pierdut puterea de a educa tinerele generaţii? Spuneaţi, în acelaşi timp, că şi actorii din ziua de astăzi, tinerii actori, ar fi superficiali...

H. M.: Personajul pe care-l joc spunea că a fost la teatru în Capitală și i-a plăcut clădirea. Știți, un ţăran spunea odată o vorbă: „Nicicînd n-a fost să nu fie într-un fel”. Acum e în felul ăsta. Nu e de nasul meu să judec ce face tineretul. Sau e,  dar nu-mi bat capul. Eu joc  un personaj și am montat un text a cărui acțiune se petrece acum o sută şi ceva de ani.

Din sală: Credeţi că teatrul şi-a pierdut puterea de a educa tinerele generaţii?

H. M.: Personal, nu cred că teatrul trebuie să fie neapărat didactic. Miracolul teatrului este mult mai mare! Dacă vrea cineva să fie didactic, trebuie să mîne un copil să citească opera lui Cehov şi să decidă împreună ce şi cum trebuie înțeles. Spaţiul teatral depășește prin relativism, subiectivitate, miracol și înălțare presupusul culoar didactic al textului.

N. U.: Didactic nu, dar educativ da. Vă spun ce a zis Ienăchiță Văcărescu: „V-am dat teatru, vi-l păziți, ca un lăcaş de muze (...), cu el năravuri îndreptaţi, daţi ascuţiri la minte (...)”. Vedeţi ceva vulgar aici?

S. V.: Nu-i vorba de vulgaritate, dar mai credeţi că teatrul educă? Face pedagogie?

N. U.: Păi, pentru asta s-a născut. Cultura „trebuie impusă de sus”, a zis Iorga.

S. V.: Teatrul de astăzi a pierdut această forţă pedagogică?

N. U.: Nu a pierdut-o! Din păcate, au cîştigat prea mult teren sexul şi vulgaritatea.

Din sală: Cum credeți că ar scrie Cehov în Rusia de astăzi?

H. M.: După părerea mea, ar scrie numai comedii. Spunea cineva: ce rîs l-ar fi apucat pe Cehov dacă ar fi aflat cum a murit! Cehov a murit în Germania şi a fost adus înapoi, în Rusia, într-un un vagon cu stridii.

N. U.: El a murit în 1904 şi a spus, cu an înainte să moară, că în Rusia nu se va întîmpla niciodată vreo revoluţie. N-a mai trecut decît un an după ce murit şi a început nebunia. Cehov a petrecut timp la tratament în Germania şi vorbeşte mult, în corespondența lui, despre cum sînt nemţii, cum sînt francezii și întotdeauna le aduce argumentul „sufletului rus”. La un moment dat spune: „Nemţii sînt avansaţi, e ordine la ei în țară, femeia de serviciu are ţinuta unei doamne din înaltasocietate... Nemții spun «sărut mîna» şi unui cerşetor, dacă situaţia e de această natură”. Dar zice: „Cu toate astea, atît Germania, cît şi Franţa n-au voie să atace sufletul rus pentru că acesta va salva Europa”.

S. V.: E clar că nu se pricepea deloc la politică.

N. U.: Aşa este, într-adevăr.

Din sală: Cum ar arăta personajele lui Cehov dacă ar fi scrise astăzi de un Cehov?

N. U.: Tot aşa ar arăta.