Crăciunul ca un montagne russe
Crăciunurile din viața mea sînt împărțite în mai multe categorii, fiecare cu încărcătura proprie de emoții negative și pozitive. Dacă viața mea ar fi un montagne russe, Crăciunurile ar fi momentele în care ajungi în vîrful pantei și explodezi pe dinăuntru de entuziasm și cele în care ești proiectat în fundul văii, stomacul îți ajunge în gît și ai vrea să fugi din trenuleț, dar nu poți pentru că-i în mișcare.
Crăciunurile din copilărie sînt de două feluri – cele petrecute acasă la Brașov cu ai mei și cele petrecute la cele două perechi de bunici din București. Dacă acasă era despre bucurie necontrolată frizînd haosul, la bunici lucrurile stăteau diferit. Acolo micii sălbatici erau împachetați în copii cuminți, bine-crescuți și mai ales civilizați. Dacă închid ochii, văd părul creț al fraților mei pieptănat cu cărare într-o parte și pe mine arătînd ca o păpușă bună de pus în vitrină, îmbrăcată în rochii roz cu funde. Plata pentru cadourile generoase pe care le primeam de la bunici era o lungă serie de observații și sfaturi: stai drept, nu pune coatele pe masă, mănîncă cu gura închisă, nu sorbi din supă, nu da la o parte pătrunjelul că e plin de vitamine, foaie verde sos de pește la masă nu se vorbește, nu mai cînta la masă că o să iei bărbat nebun. Evident că primeam și multă iubire, dar iubirea era mereu acoperită de un strat gros de muștruluieli și atunci cu greu ne bucuram de ea.
Sărbătorile la noi acasă din perioada adolescenței au rămas antologice. Mi-e greu să decupez Crăciunul, pentru că el reprezenta doar prima zi dintr-un lung șir de zile în care în apartamentul nostru de patru camere din cartierul Tractorul se petrecea. De Crăciun veneau doar prietenii apropiați, care, cum scăpau de mesele de acasă, se înființau la noi. Ai mei erau părinții adoptivi ai multor copii din gașca noastră și la noi era un acasă mai permisiv. Împreună devoram bunătățile gătite de mama, tata și bunica. În anii ’90, vedeta Crăciunurilor era salata mamei cu ton, boabe de porumb, castraveți murați și un soi de maioneză foarte ușoară. Mama nu era genul salată de boeuf. Făcea mai degrabă la cerere, dar noi nu insistam pentru că știam că salată de boeuf aduceau alții. Pe 27 decembrie era ziua de nume a lui tata și a lui frati-miu mai mare și atunci cercul se lărgea. Iar pe 31 seara pe ușa noastră începeau să curgă musafirii, majoritatea adolescenți ca și noi, trimiși de mamele lor cu tone de mîncare. Aveam o masă extensibilă care se umplea de chifteluțe, piftii și sarmale, de șnițele și cu clasicele sandwich-uri de petrecere ornate cu gogoșari și castraveți. Salata de boeuf apărea în vreo cinci versiuni, astfel încît se lăsa cu degustări și concursuri. Regula era că petrecerea durează atîta timp cît e de mîncare, iar cămara era burdușită. Dansam vreo două nopți la rînd și balotam încontinuu. Pe 3 ianuarie cădeam răpuși toți pe fotoliile și canapelele din sufragerie, ne uitam la Beverly Hills și făceam mișto de cît de plictisitoare e viața adolescenților din State. Eram convinși că sîntem de 90.210 ori mai cool decît Brenda, Dylan, Kelly, Steve și Donna. Și probabil chiar eram.
În 4 ianuarie 1994, tata a murit fix după un astfel de Revelion în care am petrecut ca-n Pisicile aristocrate. De atunci n-am mai putut să iubesc Crăciunul și Anul Nou. De fapt, multă vreme n-am putut să mai iubesc nici o sărbătoare și nici pe mine. În facultate a fost și mai trist pentru că, în timp ce pentru familia mea Crăciunul fusese desființat, familia iubitului meu de atunci mă detesta. Singurul Crăciun petrecut cu ei a fost un dezastru. Apoi a urmat un șir lung de ani în care am fost mai degrabă single decît în cuplu și Crăciunurile mele erau diverse variațiuni pe tema depresiei. Unele sînt atît de dark, încît am încercat să le dau delete din memorie. Pe altele am reușit să le transform în zile în care mă bucuram trist de orașul gol ca după o invazie de zombi. Deși dintre ai mei nu își manifesta nimeni obsesia de a mă vedea cu un iubit, simțeam toată presiunea socială a sărbătorilor care trebuie petrecute musai alături de cei dragi.
În ultimii ani, am (re)învățat alături de fiul meu să iubesc Crăciunul și ăsta mi se pare un dar incredibil. Am însă în continuare probleme să integrez odioasa lună decembrie cu toate darurile pe care le aduce într-un oraș ca Bucureștiul, care la sfîrșit de an e deja într-un burnout major: trafic isteric, prea puțină lumină naturală compensată de decorațiuni kitsch, oameni umblînd ca bezmeticii prin magazine.
Cu atîtea Crăciunuri la activ – vesele și triste –, am ajuns la concluzia că cel mai mare dar pe care ni-l putem face unii altora e să ne lăsăm să fim noi înșine. Adică să ne lăsăm să facem ce avem chef, să ne dăm voie să mîncăm ce și cît vrem, să dăruim cît putem, nici mai mult, nici mai puțin. Pentru că, în ultimii ani, la noi se adună prietenii și familia, am dezvoltat un set de reguli de supraviețuire la sărbători, pe care încerc să le dau mai departe fiului meu.
– Bucură-te și în timpul pregătirilor, nu doar cînd începe petrecerea.
– Nu uita că nu poți controla totul. Orice ai face, ceva n-o să iasă cum te aștepți sau cineva n-o să se poarte cum te aștepți. Așa că mai bine te relaxezi.
– Dacă în casă nu-i foarte murdar, poți aspira după ce pleacă musafirii, nu înainte de venirea lor. E mai important ca lumea să se simtă bine decît să fie totul perfect. Curățenia perfectă e o iluzie, care ne fură din bucuria de a trăi.
– Decît să îți dorești isteric să te iubească cineva de sărbători, mai bine înveți cum să-ți oferi iubire în fiecare zi a vieții tale.
– Valoarea unui cadou nu e direct proporțională cu banii cheltuiți pe el sau cu timpul petrecut în căutarea lui. Cîteodată timpul petrecut cu cineva e un cadou în sine.
Rucsandra Pop este scriitoare, antropolog și membră fondatoare a Fragile Society.
