Coșul neterminat al casei mele

Publicat în Dilema Veche nr. 867 din 19 - 25 noiembrie 2020
Coșul neterminat al casei mele jpeg

Înainte de a trece la subiectul nostru de azi, care implică o retrăire a unei experiențe, una din multele dobîndite în cursul construcției casei mele, aș dori să purtăm o scurtă discuție care să ne plaseze corect în lumea în care trăim acum, la început de secol XXI. Vreau să spun că nu credeam că voi apuca să trăiesc vremuri atît de interesante sub aspectul superficialității și amatorismului în care începe să intre viața noastră. Rețelele de socializare ne ajută enorm. Ele sînt cele care ne-au adus, cu posibilitățile de a comunica și de a împărtăși informație, în niște dimensiuni nebănuite. Pur și simplu, sîntem la o apăsare de buton de orice persoană de pe planetă, după cum putem avea la îndemînă orice informație despre orice, în timpi pe care nici nu i-am visat altădată. Ca fiecare om care se respectă, sînt posesorul unui cont pe o rețea de socializare. Facilitățile pe care mi le oferă telefonul mobil plus cele oferite de rețeaua respectivă îmi par a fi ceva incredibil. Asta o spun eu, ca parte a unei generații care atunci cînd dădea un telefon acasă trebuia să-și planifice părinții la oficiul poștal la care suna, iar convorbirea în sine era o mare aventură. Așteptai la o coadă de zeci de minute sau chiar de cîteva ore, coadă care se termina invariabil cu un apel al unei telefoniste, țipat-agresiv-rece, care te invita la cabina 3 „să iei Caracalul”. Era ceva primitiv și urît în modul în care se comunica în România sfîrșitului de secol trecut. Erai mereu într-o așteptare. Atunci cînd scriam scrisori acasă, deși între destinații nu era decît o distanță de cîteva zeci de kilometri, mai întotdeauna ajungeam eu acasă înaintea scrisorilor. De aceea, a comunica azi în termeni reali, de secunde, pe orice loc al planetei Pămînt, mi se pare ceva de ordinul unui film SF. Și tocmai pentru că știu și cealaltă față a comunicării, mă bucur foarte mult.

Există însă și neajunsuri ale situației pe care o descriu. Unul dintre ele vizează o democratizare a accesului la informație și la informare care dăunează profund oamenilor care nu au școală și ale căror creiere nu sînt structurate. Ei nu numai că nu pot deosebi informarea de dezinformare, dar pur și simplu nu știu la ce folosesc și cum se folosesc cunoștințele care le sînt la îndemînă. Problema acestor oameni este aceea că pot afla cu o simplă apăsare de buton care este numele ultimei planete descoperite în galaxia 17, dar nu știu ce este o galaxie. Capacitatea lor de a procesa informația este redusă și astfel cad în capcana atoateștiutorului care de fapt nu știe nimic.  Acești oameni cred că, dacă pot afla numele planetei respective, pot fi egalii astrofizicianului care a descoperit-o. Așa se face că dacă îl au prieten pe Facebook pe astrofizicianul respectiv, atunci cînd acesta va face o afirmație despre planeta în cauză, ei îl vor contrazice rapid, cu suficiența celui care crede că știe totul. Această democrație a accesului la informație nivelează în sens rău lumea în care trăim. Apare un om nou, analfabet și repetent la școală, dar care crede despre sine că este deștept. Efectul în plan social este acela al unei egalități pe care acești oameni o revendică în raport cu oricine și cu orice. Or, indiferent cum am gîndi viitorul, dacă analfabetul reclamă egalitatea cu astrofizicianul, atunci este clar că ne aflăm într-un mare pericol. Despre un asemenea om, la propriu, aș dori să vorbim azi. Este vorba despre constructorul coșului casei mele, adică despre un om care ține în mînă un telefon extrem de performant, dar care, din cauza infatuării pe care i-o oferă dispozitivul respectiv, a uitat că nu știe și nu poate ști meserie.

Întîmplarea despre care vorbim s-a produs într-o vară în care am luat decizia că este timpul să construiesc un coș casei mele. L-am adus alături de mine, să stea de vorbă cu viitorul meseriaș, pe un prieten inginer care știa ce înseamnă o asemenea construcție. El a început calm să-i explice, pe limba lui, meseriașului meu ce este acela un coș, la ce folosește și care ar fi modalitățile de construcție, de așezare tehnică. Meseriașul meu însă, posesor de telefon mobil performant, l-a întrerupt brusc, cu aerul că știe exact limba în care i se vorbește. În final, la capătul unui dialog aproape imposibil, a părut că a înțeles ce dorim de la el, deși dialogul se purta fragmentat. Omul dădea din cap în semn că înțelege ce i se spune, în timp ce cu un alt ochi își vizualiza pagina de Facebook. La un moment dat, a deschis chiar telefonul mobil la „sobe și coșuri” și s-a apucat să citească cu voce tare indicațiile de construire a unui coș. Am avut o strîngere de inimă, ca unul care a ascultat de-a lungul timpului mulți oameni care citesc texte. Nu știa ce citește. Îmi dădeam seama din intonația, aritmică, sacadată, pe care o avea, dar și din citirea eronată a unor cuvinte. Omul a construit o adevărată demonstrație actoricească, arăta imagini și încerca să fie critic în legătură cu ce prezenta. În sfîrșit, afișa o siguranță de sine ciudată, forțată, care venea mai ales din modul abil în care folosea telefonul mobil decît din cunoașterea problemei.

A urmat apoi un proces de pregătire, în care meseriașul meu a deschis telefonul, din nou, și a început să-mi dicteze un necesar de materiale. Erau acolo de toate, de la cărămizi la mortar, dar și fier. Fier? Ce faci cu fierul? am întrebat curios, fără să-mi consult propriul telefon mobil. Lăsați, nu este nevoie să vă explic acum în detaliu, îmi trebuie și fier, mi-a răspuns. Totul a decurs cu bine pînă în acest moment, pentru că materiale sînt peste tot. Meseriașii sînt cam puțini. Lucru pe care aveam să-l constat și cu această ocazie. Am adus materialele cerute și, cu o întîrziere de mai multe săptămîni, timp în care am bănuit că au apărut oameni pe care nu-i putea refuza, cu lucrări mult mai complexe decît a mea, a venit și omul la lucru. Era însoțit de un tovarăș. Am dat să deschid discuția, din nou, despre cîteva elemente tehnice, despre cum ar trebui construit coșul, dar încă de la primele cuvinte, noul venit a simțit nevoia să-mi alunge și el orice temere, spunîndu-mi pe un ton ușor apăsat că trebuie să am încredere în ei, că ei știu ce fac. Sigur, așa va fi, am gîndit ca omul de bună credință, fără să anticipez în nici un fel catastrofa care urma.

Din motive de întîrziere a lucrării, nu am putut să rămîn lîngă ei în acea vară și să-i văd trecînd efectiv la lucru. Cînd m-am întors acasă, cîteva săptămîni mai tîrziu, o construcție masivă din cărămidă, înaltă de aproape nouă metri, se înălța pe una dintre laturile casei mele. Oamenii care lucraseră acolo îl construiseră destul de drept, numai că, la întîlnirea cu acoperișul casei, făcuseră pur și simplu un decupaj fără a asigura o minimă izolare la contactul coșului cu lemnul. Era acolo un fel de improvizație peste care am trecut pe moment, sperînd s-o remediez la prima ocazie. Asta nu m-a împiedicat să-i plătesc pe respectivii și să le mulțumesc în termeni călduroși pentru epocala lucrare pe care mi-au făcut-o. Nu am rămas cu inima îndoită, crezînd că arătarea din cărămidă de pe exteriorul casei mele își va face treaba pentru care a fost construită. Adică va fi capabilă să evacueze, în bune condiții, fumul sobei de la parterul casei mele.

M-am liniștit, în legătură cu al meu coș. Dar asta nu a durat foarte mult timp. Prietenul meu, inginerul contrazis de constructorul de coșuri, mi-a făcut o vizită. Cînd a văzut coșul, a zîmbit larg, atenționîndu-mă pe un ton relativ neutru asupra defectului de construcție pe care îl văzusem și eu. Coșul meu nu era izolat deloc la contactul cu lemnul acoperișului. Cînd m-a invitat să-i facem un test, deja eram foarte agitat. Am făcut focul în sobă, deși era vară, și am văzut minunea. Fumul ieșea prin toate sutele, chiar miile de îmbinări ale tuturor cărămizilor care-l alcătuiesc. Era un spectacol aparte, dacă nu ar fi fost vorba despre banii și efortul meu, poate că l-aș fi apreciat. Cînd a văzut că așa stau lucrurile, prietenul meu a trecut la o analiză mai detaliată. Așa am aflat că un coș nu este chiar un „coteț de păsări” (expresia lui) și că celui despre care vorbim îi lipseau destule elemente pentru a putea fi numit coș: nu avea înălțimea necesară; nu avea, la bază, sistem de evacuare a posibilului condens; nu era izolat pe exterior și nici tencuit la interior. Mă opresc aici cu enumerarea.

De atunci tot caut o echipă de meseriași pentru a repera și a face din acel coteț de păsări un coș real, funcțional. S-au perindat mulți oameni prin curtea mea. Vin, văd și pleacă fără a mai da un semn. Am realizat că ceva nu este în regulă și pe ultimii chiar i-am întrebat ce este atît de greu de reparat de fug toți. Mi s-a explicat că meseriașii fug de reparații de acest gen pentru că sînt costisitoare ca timp și că oricum există pericolul ca finalul să nu fie tocmai unul fericit. Adică să nu se mai poată obține o lucrare în parametrii posibili inițial (dacă nu ar fi fost greșită). Înțeleg asta și continui să caut, meditînd la nivelul de pregătire și cunoaștere ale meseriașului posesor de telefon mobil performant, legat la rețelele de socializare și care îl contrazicea pe inginerul constructor. Este un fel de iluzie a cunoașterii pe care o trăiesc acești oameni și sînt sigur că nu sînt singura victimă a lor. Mă gîndesc că prin această democratizare a cunoașterii, în viitor, asemenea oameni se vor apuca să construiască și poduri sau avioane, nu numai coșuri nevinovate în curțile fraierilor. Avioanele se vor prăbuși peste noi, iar podurile vor cădea vesele la primul contact cu pasul unui trecător. Nimeni nu va fi surprins și nimeni nu va fi contrariat. Poate doar fețele acestor impostori ai cunoașterii se vor schimba puțin. Se vor întreba și ei unde au greșit, că doar au respectat cele spuse de Google.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.

Foto: wikimedia commons

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Imagini spectaculoase cu uriaşul pod de la Brăila după montarea tablierului metalic de 22.000 de tone FOTO
Marţi, 28 iunie, a fost montat ultimul dintre cele 86 de segmente de tablier metalic la podul suspendat de la Brăila, informează  CNAIR. Podul peste Dunăre de la Brăila va fi cel mai mare pod suspendat din România şi al treilea din Europa.
image
Primele imagini cu racheta rusească  X-22 care loveşte centrul comercial din Kremenciuk - VIDEO
Au apărut primele imagini cu racheta care loveşte centrul comercial din Kremenciuk. Este vorba despre o rachetă rusească X-22. În urma atacului de luni, cel puţin 18 persoane şi-au pierdut viaţa.
image
Sentinţă în cazul lui Andrei, băiatul de 13 ani omorât în bătaie pentru o fată, în centrul Mangaliei
În urmă cu doi ani, Andrei (13 ani) a fost bătut pe o stradă din Mangalia de un alt tânăr. La scurt timp, victima a murit.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.