Costi ROGOZANU: Criticul nu mai e garantul gloriei post-mortem

Cu mai toate sînt de acord. Sînt acolo teze pe care eu însumi le-am emis în diverse împrejurări: greaţa de biografism, de minimalism, frica scriitorilor de tema "tare", frica de public, în general, şi de miza profundă etc. Aşadar, am fost încă o dată clişeistici: am dus polemici aparente cînd, de fapt, ambele părţi combatante aveau aceleaşi plîngeri. Ce-am taxat în textul lui Paul este atitudinea de pedagog, din ce în ce mai puternică la noi prin tipi tineri care au rămas ucenici ultramimetici ai criticilor de acum 30-40 de ani. Paul spune cum şi-a "calculat" el o anumită toleranţă faţă de noua literatură, iar apoi n-a mai putut şi a răbufnit. Ei bine, mă scot din minţi cei care fac critică exact cum se făcea armata - după algoritmul "sufăr un an, doi pentru binele patriei, iar apoi vocea îmi va fi ascultată, voi fi bărbat". Am mai taxat apoi literaturocentrismul în textul lui Paul, aceasta fiind marea hibă şi a autorilor noi. Vreau să văd scriitori care încearcă să urle social, politic prin intermediul literaturii. Să-i văd naiv şi sublim preocupaţi de mesaj, de conţinut, de ce se întîmplă în jurul lor. Să folosească plini de nesimţire literatura ca vehicul. Să calce în picioare floricelele stilistice pretinse de criticii care au urmat cursurile pentru infanterişti estetici. Să termine cu acele construcţii alambicate ridicate la rang de "mare complexitate artistică". Vreau să văd texte grele, teme mari, ca şi Paul. Şi cred că nu le poţi obţine dacă le ceri precum Paul. Nu ai cum să aştepţi vînă şi tupeu, dacă practici o critică a complexelor. Sîntem complexaţi de tot şi de toate, pînă şi de literatură. Cu texte apocaliptic maioresciene, precum cel al lui Paul, mi s-a părut doar că intrăm iar într-o buclă blestemată (complet infertilă) a dezbaterilor critice româneşti. Probabil, fără să vreau, am participat la desăvîrşirea ei. Eşti tu însuţi critic literar, deci s-ar putea spune că îţi sabotezi meseria: ce rost mai are să scrii (de bine sau de rău) despre un autor, în condiţiile în care valoarea e relativă? Pe cine vrei să convingi? Crezi că mai poţi convinge pe cineva? Nu sînt relativist absolut, aşa cum pare că mă ştampilezi în întrebarea ta. Dar nici nu-mi plac preoţii culturali, cu bigoţii aferenţi. La noi, un scriitor bun nu apare decît "uns" de un grup anume. N-am avut cu adevărat nici o apariţie intempestivă care să ne uimească, să ne contrarieze. Pentru că nici un critic n-ar avea generozitatea şi tăria să întîmpine o astfel de carte. Toţi scriitorii "proaspeţi" au fost sprijiniţi, susţinuţi cu greu de unii editori şi critici şi au fost pînă la urmă urniţi bătrîneşte către "pronaos". Criticii par la noi funcţionari la ghişeu, îţi dau să completezi formulare, te trec prin grile estetizante sau propagandistice de acum o sută de ani şi te invită apoi să aştepţi premiul cel mare. Or, eu vreau de la un critic aceeaşi creativitate în zona criteriilor şi a grilelor de lectură pe care o are şi un scriitor bun. "Pe cine vrei să convingi"? În primul rînd, vreau să comunic faptul că cititul şi scrisul nu te fac outsider, ci un combatant redutabil în cîmpul public. Artiştii-bibelou-de-porţelan, toleraţi de societate, lingăi absoluţi care "creează pe furiş" sînt cazuri triste. Mie-mi plac oamenii care folosesc literatura ca pe un atu în luptă cu mediile ostile din jur. Ierarhiile fixe, valorile absolute sînt inamicele forţei de adaptare în jungla urbană. Poate cărţile vor muri, dar nu vor muri scriitorii adevăraţi - vor găsi întotdeauna metode să transmită acel mesaj teribil prin scris, lumi recompuse de propria forţă şi subiectivitate. Am tot preamărit textul scris vreme de secole - aspirînd astfel la un soi de viaţă de apoi, în ordine laică. Eu nu fac critică pentru urmaşi, nu caut "perenul" într-un text, nu mă pot împăna cu o misiune atît de măreaţă. Miza covîrşitoare acum îmi pare a fi eliminarea emfazei. Şi nu, nu se prăbuşesc valorile dacă le spun unor scriitori sau critici să nu mai scrie ca şi cum ar sluji în biserica artei. Ai fost "de partea" poneiului roz. Dar expoziţia aceea, deşi de street art, fusese considerată exportabilă de nişte specialişti... Nu ţi se pare că ideea aceasta "larg-democratică", în care oricine are dreptate (pe bloguri sau la televizor - vezi Prigoană), duce tocmai la marginalizarea lucrurilor novatoare? Cum vezi literatura (şi artele, în general) în absenţa unor ierarhii? Nu am ţinut partea poneiului neapărat - n-aveam cum, nu cunoşteam expoziţia. Dar i-am taxat pe impostorii care îşi dădeau cu părerea într-un stil jenant amatoristic. Culmea e că şi ei suferă de un soi de emfază, de o emfază propagandistică de data asta (nu de una "ecleziastică") în care cultura nu e neapărat un templu, ci e "fiinţa" naţională - diverse şcoli se întîlnesc în acest sens: Păunescu, Cristoiu, Prigoană, Vadim Tudor. În acelaşi timp, am scris că nu-mi place dezbaterea Patapievici-Antena 3 din simplul motiv că e diversionistă - acolo nu se discutau valori artistice, ci se discuta apartenenţa mai mică sau mai mare la Traian Băsescu. Ambele părţi însă se prefăceau că vorbesc despre artă. Nu cred că oricine are dreptate. Dar cred că trebuie să combaţi într-un anumit fel ca să fii credibil. Pe mine mă interesează (inclusiv prin blogul meu) conflictul creativ care să poată exista la un nivel de popularitate comparabil cu acela al subiectelor comerciale. N-am chef de cercuri literare plicticoase în care să ne întrecem în laude. Credibilitatea unui critic se poate cîştiga şi altfel decît fiind cuminţel şi executînd paşi mici şi siguri. Tocmai din preaplinul de supuşenie şi conservatorism ne-am ales cu texte plicticoase şi bătrînicioase premiate la nesfîrşit. Într-un aparent gest de revoltă, Paul Cernat n-a făcut altceva decît să mai ridice o dată în slăvi modalităţile de ierarhizare de pînă acum. A bătut cu toiagul în podea, a pomenit de Tolstoi şi mai ştiu eu de cine, iar scriitorii au plecat capul spăşiţi. Astea nu sînt ierarhizări, sînt doar ritualuri. Aşa cum civilizaţia a putut, la un moment dat, să scoată biserica din conducerea unui stat, cam tot aşa aş vrea să laicizăm spiritul critic. Criticul nu mai e garantul gloriei post-mortem. Şi fără Dumnezeu în discurs, ierarhiile şi preocupările etice au continuat să existe. Nu văd de ce n-ar reuşi să existe literatura fără critică mesianică şi diriguitoare.