Cortina de oboseală

Între 1824 şi 1826, un boier din protipendada valahă întreprinde o lungă călătorie europeană şi ia note amănunţite pe tot parcursul ei, de la Budapesta la Veneţia şi Milano, din Germania pînă în Elveţia. La Viena, unde e fermecat de "obşteasca vieţuire veselă şi fericită" a localnicilor şi unde nu găseşte supărător decît praful stîrnit de prea intensul trafic al caleştilor, călătorul român are curioasa dorinţă de a vizita un spital de nebuni. Dorinţa nu i se poate însă îndeplini. Cerîndu-şi iertare, directorul spitalului îl roagă să renunţe: pacienţii săi ar fi riscat o drastică înrăutăţire a condiţiei lor mentale - şi aşa precare - dacă ar fi fost confruntaţi cu insolitul vizitator, îmbrăcat după moda orientală a ţării din care venea. Împrejurarea are, dincolo de hazul ei benign, o valoare emblematică. Aflat în Occident, drumeţul est-european are, înainte de toate, probleme de ambalaj... Pînă să-şi dezvăluie identitatea reală şi eventuala normalitate, el face, mai întîi, o figură de extraterestru, de unidentified travelling object stîrnind, în cel mai bun caz, stupoarea gazdelor. De la începutul veacului al XIX-lea s-au făcut - e drept - unele progrese, cu efortul conjugat al ambelor părţi. Apusul a devenit mai răbdător cu exotismele răsăritene, iar răsăritul a abandonat straiele vechi, adoptînd moda nemţească sau franţuzească. În 1851, un alt scriitor român vorbea despre uriaşa "înrîurire morală a pantalonului": faldurile moi ale vestmîntului oriental se pretau la servilism, ipocrizie şi delăsare. Pantalonul şi fracul corectează ţinuta şi restaurează moravurile. Evident, discriminarea aceasta e excesivă. De isprăvi onorabile erau capabili şi vechii boieri, cei care, cu hainele lor ciudate, i-ar fi smintit pe smintiţii azilurilor vieneze. Întors în ţară, personajul pe care l-am invocat la început s-a străduit să declanşeze o adevărată reformă intelectuală: a înfiinţat şcoli, a editat periodice şi manuale, a întemeiat o influentă "Societate literară", un fel de "centru de excelenţă" la nivelul epocii şi al locului. Ceva se punea astfel în mişcare, ceva de natură să aducă Europa mai aproape. Dar problema ambalajului a rămas multă vreme fără soluţie. "Cortina de fier" a redeschis criza şi a adîncit-o: în mediul occidental, esticul şi-a păstrat alura de intrus, imediat recognoscibil după pantofi, după costum, după purtare. Şi nu e de mirare că, astăzi încă - spre exasperarea unei autoare ca Eva Hahn, născută la Praga - se vorbeşte, în Brockhaus, despre rasa distinctă a europenilor din est (Osteuropiden). Avem nevoie, aşadar, de ajutor urgent şi masiv pentru a depăşi impasul - deja cronic - al ambalajului. Ambalajul nu e doar ambalaj. Nu e doar o aparenţă, un ornament. Ambalajul e prima treaptă a comunicării, e ritualul inaugural al oricărui schimb, al oricărui dialog. Prost ambalată, marfa cea mai sofisticată devine simplă materie primă şi sfîrşeşte prin a se degrada. Excelenţa intelectuală care nu e grădinărită, protejată, stimulată în chip organizat, devine, curînd, o virtute perisabilă. Mi se va spune că excelenţa neinstituţionalizată, excelenţa fără "centre de excelenţă" e preferabilă ambalajului vid, "centrului de excelenţă" din care excelenţa lipseşte. Voi răspunde că pentru noi, cei din est, farmecul excelenţei clandestine, strecurîndu-se, furtiv, în interstiţiile dintre instituţii, farmecul excelenţei care proliferează arbitrar, haotic, stimulată, paradoxal, de absenţa mijloacelor mai curînd decît de perfecţiunea lor, farmecul acesta a încetat, de mult, să ne mai farmece. Avem nevoie de o minimă îmburghezire... Avem nevoie de normalitate, adică de beneficiul unor minime norme de existenţă şi cercetare; fără ele, performanţa noastră va rămîne un accident excentric, o specie de creativitate barbară, fără consecinţe. În secolul al XVIII-lea, era celebru, în Anglia, un "arhitect de peisaj", un desenator de grădini, poreclit Capability Brown. Porecla se născuse datorită obiceiului lui de a întîmpina orice colţ de natură nedomesticită, cu propoziţia: "locul acesta e plin de posibilităţi" (full of capabilities). Avem nevoie de un asemenea arhitect. Europa de Est merită, cu siguranţă, o investiţie. E un spaţiu plin de posibilităţi... [...] Dincolo de "cortina de oboseală" care tinde, uneori, să înlocuiască vechea "Cortină de fier", se află orizontul unei reîntîlniri pline de promisiuni. În fond, ceea ce avem de învăţat, de reînvăţat, este să fim împreună. [...] Falia est-vest e o realitate tîrzie şi inconsistentă, incapabilă să anuleze omogenitatea de substrat a continentului. Edmund Burke o ştia deja, în 1797, cînd declara că no European can be a complete exile in any part of Europe. La fel gîndeşte Denis de Rougemont în 1965: "Există ceva, în tot ce ai, care să nu fi fost căpătat? - ar putea spune cultura europeană fiecăruia din Statele-Naţiuni care şi-au împărţit între ele, sfîşiindu-se vreme îndelungată, Europa". Unitatea Europeană nu e ceva care trebuie inventat. E mai curînd ceva care trebuie redescoperit. Au existat momente în care vechea Europă era mai uşor de perceput în continuitatea ei intelectuală decît azi, cînd un avion o poate survola în cîteva ceasuri. Observaţia aparţine lui Ernst Jünger. Iată un pasaj semnificativ din Tratat despre clepsidră: "Cînd Erasmus sau Montaigne îşi scoteau calul din grajd şi porneau, în etape scurte, din castel în castel, din tîrg în tîrg, spre universităţile sau capitalele altor ţări, ei rămîneau mereu în acelaşi climat spiritual, în aceeaşi patrie. [...] Dacă urmărim traseul lui Erasmus, care mergea de la Paris, la Londra, Oxford, Orléans, Louvain, Cambridge, Basel, Fribourg şi Varşovia, rămînînd în fiecare oraş cîteva zile sau cîţiva ani, fără a-şi întrerupe lucrul, chiar dacă uneori accepta, în plus, vreo slujbă oarecare, ne dăm seama că spaţiul era, pe atunci, dominat de spirit. [...] Europa n-a recuperat niciodată unitatea pe care o avea în acele vremuri". Am început prin a evoca diferenţa de "ambalaj" dintre răsăritul european şi vestul european. [...] Putem spera însă ca Europa să descopere, în această diferenţă, un alt mod de a fi al propriei sale excelenţe. Nu avem răgazul, acum, să desenăm conturul precis al acestui "alt mod de a fi". Ne vom mărgini la evocarea rapidă a două din elementele sale constitutive: valorificarea negativului şi preeminenţa posibilului asupra realului . Într-o lume care şi-a făcut un program din a-şi depăşi limitele, Europa de Est a fost pusă în situaţia de a le valorifica. Nu reflectăm îndeajuns asupra faptului că toate reuşitele spirituale ale estului european s-au născut, în ultimii cincizeci de ani, pe un fond de severă precaritate. Muzica şi filmul sovietelor, Ahmatova, Pasternak, Grossmann sau Platonov, filmul ceh din anii '60 şi cel maghiar de la sfîrşitul anilor '70, Polanski, Wajda şi Forman, matematicile poloneze şi româneşti şi o mulţime de alte performanţe de acest tip au prins corp într-o ambianţă dominată de sărăcie, izolare, cenzură, frică. A învăţa să te restrîngi, a obţine rezultate cu mijloace minimale, a te împlini în ciuda împrejurărilor şi nu cu concursul lor - aceasta a fost strategia elitelor din fostele ţări comuniste. O întreagă filozofie a "limitaţiilor ce nu limitează", a "închiderii care se deschide", a negativului care devine fecund, a putut fi formulată şi practicată în aceste ţări, care au avut nevoie de mari resurse de răbdare şi de umor pentru a supravieţui. Marile virtuţi erau, de multe ori, virtuţi negative. A nu te angaja politic, cîtă vreme angajarea era obligatorie şi monocoloră, a nu face carieră academică cu orice preţ, a-ţi cultiva marginalitatea, eventual chiar anonimatul - erau fapte pozitive, expresii ale curajului şi ale temperamentului ofensiv. A fi în ofensivă echivala - cam ca în cazul pustnicilor - cu a te abţine... [...] Pornind de aici, experienţa Estului poate deveni premisa unei noi politici a resurselor chiar pentru cei din vest. E limpede că umanitatea nu se îndreaptă spre un orizont de supra-abundenţă. Se vorbeşte des despre recesiune, despre epuizarea fondului energetic al planetei, despre o necesară austeritate. Materia primă a viitorului va fi indigenţa. Iar competenţa managerială a viitorului va fi virtuozitatea de a o exploata. E un domeniu în care estul a acumulat mari dexterităţi experimentale... Învăţaţi-ne, deci, cum să fim un pic mai bogaţi (fără a pierde gustul sobrietăţii) şi vă vom învăţa, la rîndul nostru, cum să fiţi un pic mai săraci (fără a pierde bucuria de a trăi). Wolf Lepenies citează undeva textul unui sociolog din Benin (Albert Tévoédjré), intitulat La pauvreté, richesse des peuples. N-am avut acest text în mînă. Dar titlul îmi e, deocamdată, de ajuns pentru a reflecta la un dialog echitabil şi instructiv între lumi pe care totul pare să le despartă. Oxymoronul este - s-ar zice - "figura" optimă a tuturor mesajelor emise de fostele ţări comuniste. După "puterea celor fără de putere", iată-ne vorbind, astăzi, despre "averea celor fără de avere". Cei "fără putere" au ajuns, între timp, preşedinţi şi miniştri. Cei fără avere mai au încă de aşteptat. Ca şi înzestrările excepţionale cărora le lipsesc "centrele de excelenţă". Alături de valorificarea negativului, am menţionat - drept componentă caracteristică a spaţiului est-european - preeminenţa posibilului asupra realului. Un filozof român interbelic, un fel de Patocka autohton, a dezvoltat arborescent tema aceasta, mai ales pe latura ei metafizică. Dar dincolo sau, mai exact, dincoace de metafizică, există istoria însăşi. Ne-am deprins, în această parte a lumii, să compensăm puţinătatea realului, die Dürftikgeit der Zeit, prin complicate transferuri în posibil. Altfel spus, posibilul a devenit, adesea, pentru noi, singura realitate frecventabilă. Din punctul de vedere care ne interesează acum, asta înseamnă un bun comerţ cu imaginaţia, o intensificare a experienţei interioare şi o intuiţie a relativului, de natură să pună între paranteze rigoarea obstacolelor "obiective". Există, evident, şi o "patologie" a acestor caracteristici: spiritul utopic, înclinaţia spre evaziune, atenuarea spiritului de iniţiativă şi a simţului pentru real. Cînd stai prost cu "realizările", te epuizezi în proiecte. Îmi amintesc cîtă energie mentală s-a cheltuit în răsăritul european, mai ales înainte de 1989, pentru a face proiecte, adică pentru a organiza posibilul. Avem cu siguranţă nevoie de un stimulent puternic pentru a ieşi din inerţia unei asemenea mentalităţi. Şi, oricum, după atîta abuz al posibilului, avem nevoie de un salt în real. Fără a pierde totuşi - dacă se poate - achiziţiile întîrzierii noastre în posibil. Cercetarea apuseană ar găsi, fără îndoială, un interesant material de reflecţie în tribulaţiile cercetării din est, atîta cîtă e. Ar redescoperi, de pildă, gustul riscului intelectual, al imprevizibilului, al unei angajări ştiinţifice care să mizeze nu atît pe calcul pragmatic şi evaluare de conjunctură, cît pe imaginaţie şi curaj. Mai puţin "realism", mai puţin conformism faţă de trend-ul la modă - iată eventualul aport al unor centre de excelenţă est-europene, născute la capătul unui lung ocol prin teritoriul posibilului. Nu vreau să spun că avem de dat lecţii. Nu cred că, în cazul nostru, fraza pe care Léon Bloy o propunea pentru frontispiciul oricărei şcoli ("Nu se ştie cine dă şi cine primeşte!") e valabilă. Noi sîntem aceia care avem mai mult de primit. Ceea ce vreau să spun e că cel care dă nu e în pierdere. În felul lui, primitorul e solvabil... Ani de-a rîndul, ţările din est au fost ţări din care mai toţi visau să plece. E momentul ca ele să devină ţări în care te poţi întoarce şi în care orice european poate călători cu folos. E momentul să redescoperim că sîntem vecini, într-o lume mai mică decît credem, şi că diferenţele se desenează pe un vechi substrat de asemănare. Un umorist englez de origine maghiară, George Mikes, povesteşte, într-o carte cu titlul Switzerland for beginners, despre disperarea unei doamne din Schaffhausen al cărei fiu se căsătorise cu o fată din Wintertur, la douăzeci de kilometri distanţă. "Fata nu e de-a noastră" - declara doamna cu pricina, adăugînd că "aceste căsătorii mixte nu duc la nimic bun". La capătul acestui discurs, mă simt ca un băiat din Schaffhausen care cere mîna unei fete din Wintertur. Şi care crede că nu toate căsătoriile mixte se termină prost. (Budapesta, 1996)