Corpuri care (se) uită
Relaţia dintre om şi corpul său, în dans, conţine un paradox: dacă viaţa te obligă să te descurci cu ceea ce este indicibil şi dacă aceasta este dimensiunea unde coregrafia/spectacolul de dans se naşte, la ce bun să vorbeşti despre asta? Spectacolul dă corp, închipuire unui registru omenesc care este dincolo de cuvinte. E aici mai mult decît opoziţiile între cuvînt/act, verbal/non-verbal, care pot crea iluzia că a te exprima rezolvă totul. Or, spectacolul de dans, chiar atunci cînd are o aparenţă scenică minimalistă, este semnificativ (pentru toţi cei care participă - autori şi spectatori) în măsura în care lasă la locul ei - central - complexitatea subiectului. A găsi inspiraţia nu este o alegere, ci un efect (artistic) al faptului de a rămîne în contact cu complexitatea respectivă. A rămîne în contact cu complexitatea este poate mai puţin confortabil în dans decît în alte arte; artistul nu se sprijină pe construcţia univocă a unui mesaj, nu se focalizează el însuşi pe un conflict, ci recoltează şi recompune efectele acestei alchimii. Cînd spectacolul are o asemenea bază, ceea ce apare pe scenă nu este ilustrarea unei idei sau a unui mesaj, ci punerea în mişcare a altor resurse. Doar în acest caz, spectacolul poate avea o densitate de semnificare; altminteri, nu ar lăsa nici o urmă. Vocaţia mişcării este mai mult decît a comunica, este a elabora. Şi, mai ales, a elabora ceea ce nu este deja elaborat. Pentru asta, corpul are nevoie de un context care să-l definească şi să-i lase deschisă calea spre elaborare; corpul singur, deşi constituie axul principal al unui spectacol de dans, nu (îşi) este de ajuns. Pentru ca el să fie "reprezentat" coerent, are nevoie să ajungă în conjuncţie cu un întreg dispozitiv ce ţine de compoziţia spectacolului. Există mai multe feluri de corp la care am ajuns în spectacolele mele. În Solo on Line am putea vorbi despre corpul insomniac sau nocturn. Pentru asta, am simţit nevoia de a compune două corpuri. Ele amenajează spaţiul şi îl recompun împreună, dar nu sînt prezente unul pentru celălalt. Spectatorul se loveşte de cele două corpuri, aproape despuiate din primul moment - cel al pătrunderii în sală (scena fiind un loc liber în mijlocul publicului). Totul se plasează în centru, privirea poate cuprinde fiecare detaliu, nimic nu rămîne ascuns; cu toate astea, senzaţia este că ceva scapă privirii şi percepţiei; ceva "nespus" rămîne în întuneric, inaccesibil, enigmatic. În Uitarea (de G. Banu, în regia lui Mihai Măniuţiu) - alături de Sylvain Groud -, dificultatea a fost să uităm de corp în timp ce el "acţionează". Excesul coregrafic, uneori, creează efectul invers. Deşi prezent, deşi în acţiune, corpul absentează. Efectul continuităţii şi fluidităţii coregrafice este fragmentarea şi impresia descompunerii corpurilor. Corpuri care (se) uită. Cea mai radicală întrebuinţare a corpului însă ar putea fi socotită cea din instalaţia coregrafică Ficţiunea obiectelor sau Strada 11 iunie nr. 41 . O coregrafie pentru obiecte, în care prezenţa este construită şi definită de obiecte prezente şi în mişcare. Era o formă simplă de sustragere a corpului şi o inversare de rol. Obiectele erau, în acest spectacol, cele care lăsau să se întrevadă un personaj - un corp absent, dar care deţine toate semnele sau efectele unui context social. Deşi dirijat voit într-un demers al armoniei coregrafice, în 16 lecţii despre dezastrele amorului carnal , corpul, în condiţia în care este pus, are efectul unei incontinenţe coregrafice, care îndepărtează percepţia de ideile şi contextul spectacolului. Este unul din spectacolele în care întreg potenţialul corporal rămîne într-un univers poetic al "frumosului", dar nu reuşeşte să evoce sau să realizeze îndeajuns sensuri noi ale unui "indicibil" corporal. Corpul fragmentat şi multiplicat m-a fascinat mereu. Cel mai recent exemplu ar putea fi spectacolul Mioritza 2005 . Transformarea prezenţei aceluiaşi corp cu ajutorul tehnologiei video este o concentrare insistentă asupra corpului, dar, mai mult decît atît, tehnica video este tratată în termeni coregrafici. Avem aici o coregrafie a imaginii. Ideea care circulă în această instalaţie este moştenirea în înscrisul corporal, suprapus pe scrierea şi rescrierea aceluiaşi subiect (mit), schimbînd manevrele ritualurilor contemporane. Spectacolul coregrafic este o formă deschisă, fără o singură semnificaţie interpretativă, un martor al permanentei elaborări. Personal, rămîn mai aproape de formele scenice în care marja de libertate în "întrebuinţarea" corpului este mai mare. Şi cred că ar fi onest să mai spun că, de cele mai multe ori, teoretizarea şi analiza depăşesc în complexitate capacitatea de realizare sau efectele concrete ale spectacolului.
