Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Este o adevărată provocare să scrii despre ceva bun petrecut în România. Asta mai ales acum, în decembrie, într-o perioadă în care rețelele de socializare sînt pline de imagini cu porci tăiați în noroi, în mijlocul bătăturii. Pe acești porci sînt puși călare copiii familiei și ai prietenilor și se fac multe fotografii. Apoi, aceste fotografii sînt puse pe Facebook și posesorii lor așteaptă să ia like-uri. Cît mai multe. Uneori, prietenii comentează la poza cu copilul mic ce călărește porcul mort. Se spun lucruri de genul: „Să vă trăiască!!!”. Dacă nu ești de aici, de la noi, nici nu știi dacă ar trebui să trăiască porcul sau copilul. Primitivismul românesc, atîta cît mai există, este definitiv și măreț.
Sigur, un asemenea ritual este deja ceva marginal. Majoritatea noastră sîntem deja oameni civilizați care nu mai gustă asemenea situații și care nu le mai văd rostul. Numai că ele, prin forța sugestiei și în timp, ne-au dat un fel de acreală atunci cînd ne gîndim la țara noastră. Sîntem caustici, chiar neîngăduitori, considerînd-o iremediabil primitivă. Ceea ce nu este adevărat. România nu mai este o lume primitivă. Ne-am obișnuit să ne vorbim de urît țara, într-o bîrfă generalizată, toxică și răuvoitoare. Avem, fiecare dintre noi, o imagine despre ceea ce ar trebui să fie România și nu una despre ceea cea ar trebui să fim noi, ca oameni, locuitori ai acestui spațiu. Prin această bîrfă ne aflăm într-un gen de poziționare individuală eronată, de scuză generală, de fugă de asumare a responsabilității omului liber. Mereu țara este de vină și nu noi, cei care locuim această țară. Mereu țara este cea care ar trebui să facă sau să zică și nu noi. Asta ne face să nu ne mai bucurăm de nimic și să nu mai apreciem nimic. Deși vremurile în care ne vom gîndi cu nostalgie și cu dragoste la România democratică a ultimilor 30 de ani par să fie aproape. Dar nu despre asta vom discuta azi, ci despre ceva ce s-a întîmplat a fi bine în ultimii ani și cît de solid și românesc este acest bine.
Este important să trecem peste pragul pe care îl impune tentația criticii la nesfîrșit. Asta pentru că sînt multe lucruri bune care ni se întîmplă și pe care, excesiv de critici, nu le mai putem vedea. Critica este bună dacă este dozată. Altfel, poate duce la instaurarea unui sentiment de deznădejde pe care nu-l merităm și de care trebuie să ne ferim. Deznădejdea aceasta falsă ne poate duce la descurajare și negativism. Or, așa cum vom vedea, nu este cazul.
Nu avem motive să fim negativiști și pesimiști. Lumea merge înainte și țara noastră trebuie să meargă odată cu ea. De aceea, vom face azi un efort și vom renunța la poziționarea despre care vorbim și vom aduce în discuție o evoluție a unui indicator economic care prin natura sa sintetică spune ceva despre o economie și despre o națiune. Este vorba despre Produsul Intern Brut. Sigur, vor fi mulți cei care pot contesta acest indicator, considerîndu-l a avea o relevanță redusă atunci cînd apreciem starea unei economii. Dar nu despre starea economiei noastre vom vorbi, ci despre potențialul țării noastre de a produce, de a lucra pentru consum și pentru dezvoltare. Acestea fiind spuse, vom arăta că cifra în sine este de-a dreptul spectaculoasă. Adică, în ultimii 30 de ani, acest indicator a crescut de aproape șapte ori. Adică a crescut de la 36 de miliarde de euro la 240 de miliarde de euro (de 6,66 ori). Dacă am prezenta o evoluție la fiecare cinci ani, cifrele ar fi următoarele (în miliarde de euro): anul 1990 – 36; anul 1995 – 29; anul 2000 – 41; anul 2005 – 79; anul 2010 – 125; anul 2015 – 160; anul 2020 – 219; anul 2021 – 240 (https://www.zf.ro/eveniment/caderea-comunismului-pib-ul-romaniei-crescut-7-ori-32-ani-nivelul-21126647). Este o curbă de tip exponențial pe care nu avem dreptul a o ignora. Am evoluat spectaculos. Nu ai crede dacă te-ai lua după cei care se vaită mereu, ajungîndu-se ca văicăreala să fie sport național.
Privind aceste cifre, primul lucru la care ne gîndim este potențialul uriaș al economiei și societății românești. Țara noastră produce mult și se dezvoltă în ritm accelerat, pe toate palierele vieții economice. Este o perioadă fastă pe care nu am putea s-o comparăm decît cu cea de după Unirea din anul 1859, cînd s-au pus, economic și politic, bazele statului român modern. Sigur, ni se va spune că trebuie să fim atenți pentru că mai mult de jumătate din acest PIB nu este produs de către firme românești. Admitem observația și vom răspunde că totuși este produs în România și de către români. Chiar în condițiile în care populația țării noastre a scăzut de la 23 milioane de locuitori în anul 1990 la 19 milioane de locuitori în anul 2022 (https://www.zf.ro/eveniment/caderea-comunismului-pib-ul-romaniei-crescut-7-ori-32-ani-nivelul-21126647), intensitatea expansiunii economice este una foarte mare. După deceniul nouă al secolului trecut, pe care l-am pierdut tot bîjbîind prin meandrele unei tranziții care părea că nu se mai sfîrșește, țara s-a reașezat pe principiile deschiderii economice și politice și a cîștigat. România este exemplul viu al reușitei prin conectarea la civilizația occidentală. Între deschidere și civilizație este o legătură directă, confirmată în mod clar. Așa cum este ea, mereu coruptă și criticabilă, clasa politică de la noi a făcut singurul bine fundamental pe care îl putea face. A legat țara de Occident, o legătură care nu exista în anul la care ne raportăm, momentul Revoluției Române de la 1989. Economia noastră a atras resurse tehnologice și financiare însemnate. Rezultatul a fost că, și în condițiile pierderii de resurse umane, a rezultat explozia pe care o invocăm. Creșterea de aproape șapte ori a PIB ne plasează în rîndul statelor cu evoluții economice spectaculoase. Este o cifră care spune multe despre potențialul unei țări care altfel, în mod nedrept, se autoconsideră a fi marginală și condamnată. Nu sîntem așa. Putem și demonstrăm că putem.
Sigur, mai sînt multe de rezolvat. Am pierdut mulți oameni datorită proporțiilor istorice ale emigrației. Există grave asimetrii între capitalul românesc și cel străin, după cum există asimetrii mari în repartiția foloaselor acestui boomeconomic. Trebuie să știm toate acestea, dar fără a intra în nevroză, putem să acționăm. Sînt acestea cîteva pariuri ale viitorului care pot fi cîștigate. Există un timp pentru toate și o vreme a problemelor, dar și una a rezolvărilor. Putem încerca mai mult și putem reuși mai mult prin mai multă solidaritate și mai mult patriotism real, luminat. Deșteptarea noastră nu trebuie să coincidă cu readucerea izolării și construirea de ziduri. Nu putem reinventa zidul dintre noi și civilizație fără a plăti un preț pe care nici nu-l putem imagina cît de mare ar fi.
Trebuie să păstrăm tradițiile, dar și să recunoaștem că porcul tăiat în noroi și pozat cu copilul deasupra este ceva la care trebuie să renunțăm. Asta din mai mult respect pentru porc, dar în primul rînd pentru copil. Nu este nimic spectaculos în izolare și păstrarea unor tradiții vecine cu barbaria. Aici, la granița dintre modernitate și barbarie, se duce pariul nostru cu viitorul. Evident, nimeni nu poate imagina o țară care să-și părăsească matricea de tip cultural, așa cum o numea Lucian Blaga. Numai că acolo, în această matrice, se află un trecut întunecat la care nu trebuie să ne raportăm cu mîndrie. Între sănătoasa tradiție și modernitatea obligatorie nu există un conflict real. Dovada este păstrarea în tradiția românească de sărbători a unor obiceiuri pre-creștine. Avem ritualuri de mii de ani, dar noi nu mai sîntem cei de atunci. Numai în mintea unora, falși profeți ai socialului nostru, oameni fără cunoaștere, tradițiile trebuie lichidate în favoarea modernității sau aceasta din urmă ar trebui oprită de dragul tradițiilor.
O lume nouă este aceasta a noastră, mult diferită față de cea de la 1989. Dacă am face un efort minim de a compara și alte cifre de atunci cu cele de acum, ne-am putea da seama de saltul spectaculos pe care l-am făcut. Reconstruim o lume și o națiune. Asta este cel mai greu lucru. Alte state au reușit. Și vom reuși și noi. O țară nouă nu apare de la o zi la alta, ci de la o generație la alta. Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici. Lumea lor va putea fi și mai atractivă, mai modernă și în același timp mai românească. Văicărelile nu ne ajută la nimic. Deși izolarea și falsul patriotism sînt mari tentații, ele nu ajută la nimic. Putem cîștiga realmente doar făcînd ceea ce am făcut în ultimii 30 de ani, adică situîndu-ne de partea libertății și deschiderii.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
