„Copilul alege familia, şi nu invers“ - interviu cu Gabriela COMAN

Dacă ar fi să faceți o scurtă istorie a legii adopției și a transformărilor prin care a trecut ea, din anii ’90 pînă azi, ce ar trebui neapărat menționat?

Cred că ceea ce ar trebui spus, încă de la început, este că, indiferent de modalitățile și procedurile prin care a fost reglementată instituția adopției în România, de-a lungul timpului, scopul și obiectivul principal avut în vedere de legiuitor a fost acela de a crea premisele oferirii unei familii pentru fiecare dintre copiii pentru care menținerea în familia naturală nu a mai fost posibilă.

Discuțiile și dezbaterile care au avut loc de-a lungul timpului, vizavi de acest subiect, cu o încărcătură emoțională deosebită, nu au contestat niciodată dorința instituțiilor statului de a oferi un cadru legal care să permită cît mai multor copii să trăiască permanent într-o familie care să îi iubească și să le ofere îngrijirea și afecțiunea de care aceștia au nevoie.

Ceea ce ar trebui neapărat menționat este faptul că, în anii ’90, familia își alegea copilul fără a ține cont neapărat de nevoile acestuia sau de dorințele lui. Lipsa unei legislații care să reglementeze distinct adopția, posibilitatea facilitării procedurilor de către diverse persoane intermediare, al căror statut nu era reglementat în nici un fel, au determinat un adevărat exod al copiilor români în străinătate, fără ca vreo autoritate administrativă să poată avea la dispoziție proceduri și instrumente legale care să permită monitorizarea evoluției acestor copii și modul în care aceștia au evo­luat în noua familie, după încuviințarea adopției de către instanțe.

Conform unei analize efectuate, în anul 2000, de un grup de experți in­de­pen­denți desemnați de către prim-minis­tru, a reieșit că „procesul (adopțiilor in­ter­naționale – n.n.) luase o amploare alarmantă, ajungîndu-se ca, în anul 2000, numărul de adopții internaționale (3035) să depășească de peste două ori numărul adopțiilor naționale (1219). În cursul anului 2000 și la începutul anului 2001, adopția internațională a copiilor români a reprezentat, continuu și aproape constant, un subiect asociat indirect sau direct corupției și criminalității. Aceste asocieri erau făcute atît de către voci din interiorul țării, cît și de parteneri externi. Comunitatea internațională a formulat, în diverse ocazii, mai mult sau mai puțin unitar, numeroase critici la adresa sistemului de adopție internațională din România și a cadrului normativ în domeniu aflat în vigoare în țara noastră la acea vreme. Aceste critici au vizat, printre altele, caracterul neclar al unor prevederi legale şi netransparenţa etapelor procedurale ale unei adopții internaționale, inclusiv din punct de vedere financiar. De asemenea, a fost invocată neconcordanța flagrantă a unor prevederi din legea română cu prevederile Convenției ONU din 1990 cu privire la drepturile copilului (România a ratificat Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului prin Legea 18/1990) și ale Convenției de la Haga privind protecția copilului și cooperarea în materia adopției internaționale (România a ratificat Convenţia de la Haga privind protecţia copilului şi cooperarea în materia adopţiei internaţionale prin Legea 84/1994), mergînd pînă la acuzarea statului român de implicare în traficul cu copii.“

Aceste concluzii au determinat schimbarea legislației în domeniu și reconsiderarea întregului proces al adopției naționale și internaționale, în baza unor proceduri și instrumente de lucru noi.

Cum arată situația în cifre: cîți copii au fost adoptați în 2015? Și cîte dosare pentru adopție au fost depuse?

Conform datelor centralizate la nivel național în baza informațiilor transmise de Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) din județe/sectoare ale municipiului București și înregistrate în Registrul Român pentru Adopţii la data de 31.12.2015, numărul de copii adoptați național în 2015 este de 831.

Ce ar trebui să știe cineva care își dorește să înfieze un copil?

Orice persoană sau familie care dorește să adopte trebuie să pornească la drum cu foarte multă răbdare, dar și cu înțelegerea exactă a faptului că adopția unui copil nu se rezumă doar la o simplă chestiune de alegere a unui copil, aflat în îngrijirea statului.

Noi, cei care lucrăm în acest sistem, sîntem perfect conștienți că, odată luată decizia adopției, așteptările familiilor sînt extrem de mari, iar dorința de a oferi cît mai repede dragoste și atenție unui copil tinde de multe ori să acopere conștientizarea faptului că un astfel de proces trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, și un proces administrativ absolut necesar. Pînă la urmă, vorbim de destinele acestor copii, în primul rînd.

Așa cum am mai spus, filozofia care stă la baza adopției este aceea potrivit căreia copilul alege familia și nu invers. De aceea, înainte de a lua o decizie cu privire la modul în care destinul unui copil va fi decis pentru totdeauna, specialiștii trebuie să se asigure că între copil și familia adoptivă există compatibilitate, că nevoile acestuia sînt înțelese de către viitorii părinți, care găsesc resorturile necesare de a accepta și de a oferi soluții tuturor traumelor pe care un copil aflat în sistemul de protecție specială le poate aduce cu sine, în mod conștient sau nu.

Pe lîngă aceste aspecte, orice familie sau persoană interesată trebuie să cunoască bine procedurile administrative pe care va trebui să le parcurgă, faptul că uneori durata acestora poate fi mai mare decît cea la care s-ar fi așteptat, însă acest lucru este justificat tocmai de nevoia de a ne asigura că adopția care va fi încuviințată de instanță este în interesul superior al copilului.

Toate informațiile referitoare la procesul adopției pot fi oferite de către specialiștii Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, date generale despre acest subiect pu­tînd fi consultate și pe site-ul ANPDCA, www.copii.ro.

Care este starea de fapt din sistem? Cîți copii declarați adoptabili există și cîți neadoptabili?

În prezent sînt îngrijiți în sistemul de protecție specială aproximativ 58.000 de copii. Cei mai mulți dintre ei au vîrsta peste 7 ani, mulți au dizabilități și unii aparţin unor etnii minoritare. Din totalul copiilor îngrijiți în sistem, la sfîrșitul anului 2015 erau declarați adoptabili 3436 de copii, iar numărul familiilor atestate era de 1780. Numărul copiilor adoptabili din sistem este mare în raport cu numărul familiilor atestate.

Față de acest număr trebuie spus că el reprezintă toți copiii, indiferent de vîrstă, pentru care instanța de judecată a decis declararea stării de adoptabilitate, ca urmare a imposibilității reintegrării lor în familia naturală sau extinsă.

Ce va aduce nou acest proiect de lege care prevede simplificarea procedurilor de adopție și cînd va intra el în vigoare?

Noul act normativ propune scurtarea tuturor etapelor procesului de adopție: declararea adoptabilității, încredințarea în vederea adopției și încuviințarea adopției.

Astfel, termenele date de instanță vor fi scurtate, nu va mai fi necesară citarea părților pentru judecarea cererilor de încredințare în vederea adopției ca pînă acum, fiind reglementate și situațiile în care părinții biologici refuză să se prezinte la două termene, atunci cînd sînt citați de către instanța judecătorească. Odată cu adoptarea legii, neprezentarea acestora va fi considerată refuz abuziv de a consimți la adopție, iar copilul va fi declarat adoptabil.

Adopția va putea fi stabilită și în cazul în care părinții/rudele care au putut fi găsite declară că nu doresc să se ocupe de copil, însă, ulterior, refuză să semneze declarațiile care ar permite declararea ca adoptabil a copilului. De asemenea, atunci cînd părinții și rudele copilului de pînă la gradul al patrulea nu sînt găsite după o perioadă de șase luni de la instituirea măsurilor de protecție specială, vor putea fi demarate procedurile de adopție.

Mai mult, termenul de doi ani stabilit pentru valabilitatea statutului de copil adoptabil va fi eliminat. Obținut în urma deciziei unei instanțe de judecată, statutul va fi valabil, de anul viitor, pînă la încuviințarea adopției sau pînă ce copilul împlinește vîrsta de 14 ani.

În cazul adopțiilor internaționale, copilul va fi declarat eligibil, conform noului act normativ, în termen de un an de la deschiderea procedurii, și nu după doi ani, așa cum se întîmplă în prezent. O altă noutate este acordarea unui concediu de acomodare pentru o perioadă de un an de zile și a unei indemnizații lunare acordate oricăruia dintre soții familiei adoptatoare. În plus, valabilitatea atestatului de familie adoptatoare este prelungită de la un an la doi ani. Noul act normativ va intra în vigoare după aprobarea sa de către Parlament. În prezent, acesta se află în dezbatere în Camera Deputaților, fiind deja adoptat de către Senat.

Ce se întîmplă cu copiii declarați neadoptabili?

Potrivit legii, specialiștii de la nivelul Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului sînt cei care decid, în baza evaluării individuale a fiecărui caz, dacă adopția este sau nu cea mai bună soluție pentru un copil. În funcție de specificul circumstanțelor care au condus la intrarea acestuia în sistem, în baza opiniei copilului, atunci cînd vîrsta și legea îi permit acest lucru, DGASPC poate decide începerea procedurilor privind declararea adoptabilității.

Cei care nu ajung în această situație, din diferite motive, care justifică faptul că adopția nu este cea mai potrivită soluție pentru ei, vor continua să rămînă în sistemul de protecție specială sau vor fi reintegrați în familiile naturale sau extinse, în funcție de caz.

Ne dorim ca toți copiii să fie îngrijiți într-o familie, însă în îngrijirea statului sînt și copii mari, copii cu dizabilități, care, din nefericire, nu corespund cerințelor celor mai multe familii atestate.

Avem pe de o parte trauma imaginilor din orfelinatele groazei, văzute în anii ’90. Apoi, toată povestea controversată a adopțiilor internaționale, despre care s-a spus că ar fi mascat, de fapt, traficul de copii. Poziția fermă a baronesei Emma Nicholson, din anii 2003-2004, a făcut iarăși să se vorbească mult despre această problemă. Altfel spus, o istorie zbuciumată. Cum ați trăit din interior aceste etape? Și care sînt pașii cei mai importanți care s-au făcut?

Perioada la care faceți referire a fost, fără îndoială, una extrem de zbuciumată, care a generat extrem de multe controverse, luări de poziție pro sau contra, în funcție de cei care reprezentau o tabără sau alta. Ceea ce pot spune este că autoritățile au avut întotdeauna în vedere interesul copilului. Se dorea ca prin adopție să fie oferită o familie permanentă cît mai multor copii aflați în sistemul de protecție specială a statului. Mentalitatea anilor ’90, care într-o măsură mult mai mică persistă încă și astăzi, potrivit căreia statul era obligat să îndeplinească rolul familiei, atunci cînd aceasta nu dorea să își asume responsabilitățile necesare, a făcut ca numărul copiilor din sistem să fie unul extrem de mare.

Adopția internațională a fost considerată la acel moment o soluție, pentru acei copii pentru care, pe plan intern, nu fusese identificată o familie adoptatoare. Cînd însă modul de lucru sau procedurile în baza cărora se făceau adopțiile internaționale au început să fie puse sub semnul întrebării, a fost inițiată o amplă evaluare a situației, realizată de către un grup de experți independenți, care au determinat o reacție promptă din partea autorităților, concretizată prin instituirea moratoriului privind adopțiile internaționale.

Sistemul s-a schimbat mult, a înregistrat progrese remarcabile în anumite domenii, însă nu pot să nu recunosc că încă mai sînt multe de făcut. De la aproximativ 100.000 de copii în instituții am ajuns la aproximativ 20.000. Condițiile fizice oferite copiilor în instituții sînt incomparabile cu cele existente în orfelinatele anilor ’90.

Abordarea politicilor din domeniu a cunoscut, la rîndul său, o schimbare. Accentul pus în trecut pe îmbunătățirea condițiilor de locuit și de îngrijire a copiilor din instituții a fost schimbat, iar modificările legislative și măsurile luate de autorități au început să targheteze cu prioritate prevenirea separării copilului de familie și sprijinirea părinților în îmbunătățirea abilităților și aptitudinilor parentale, concomitent cu oferirea altor tipuri de ajutoare care să remedieze diferitele situații de risc, care ar fi putut conduce la separarea copilului de familie.

Astăzi, eforturile specialiștilor și ale autorităților merg în direcția sprijinirii și acompanierii familiilor aflate la risc, în vederea prevenirii separării copilului de familie. Însă aici mai avem multe de făcut.

Există o situație a celor care au rămas instituționalizați pînă la vîrsta majoratului și au împlinit anul trecut vîrsta de 18 ani?

Avem prevederi exprese în legislație care permit tinerilor din sistemul de protecție care au împlinit 18 ani să rămînă în sistem. Potrivit datelor centralizate la nivelul ANPDCA în baza datelor furnizate de Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, numărul tinerilor care continuau să beneficieze de o măsură de protecție specială în servicii de tip rezidențial publice și private și după împlinirea vîrstei de 18 ani, potrivit legislației în vigoare, era la data de 30.09.2015 de 2785 de tineri.

Ați văzut multe cazuri și ați auzit, bănuiesc, multe povești, în cariera lungă pe care o aveți în domeniu. Care e cea care v-a impresionat cel mai tare?

Nu cred că pot să fac o ierarhie din acest punct de vedere. Fiecare caz are specificul său și o poveste, mai tristă sau mai gravă, în spate. Fiecare copil este unic, iar datoria noastră, a tuturor, este să le redăm, atît cît stă în puterile noastre, zîmbetul pe față și inocența din priviri.

Desigur că mă revoltă fiecare caz de copil abuzat sau neglijat tocmai de cei care i-au dat viață și care, așa cum ar fi normal, ar trebui să îi iubească și să îi protejeze. Sînt situații în care fondul emoțional este atît de puternic, încît reacțiile la care te-ai gîndi că ar trebui să le ai par să vină în contradicție cu ceea ce legea și rațiunea spun că trebuie făcut.

Copilul a fost și va rămîne în continuare un subiect sensibil, atît pentru opinia publică, cît și pentru autorități, politicieni sau societatea civilă. Ceea ce trebuie să conștientizăm cu toții este că, în analizarea și soluționarea acestor cazuri, trebuie să fim suficient de lucizi, să nu condamnăm pe nimeni înainte de a analiza fiecare speță în parte, pentru ca apoi să tragem concluziile juste. De multe ori, părinții trebuie să fie ajutați să își descopere aptitudinile care să le pună în valoare dragostea pe care o au, de fapt, pentru copiii lor. În același timp, tot părinții trebuie să înțeleagă că nu pot folosi copiii în conflictele și neînțelegerile pe care ei, ca adulți, le au la un moment dat între ei. Nu trebuie ca sub masca interesului copilului, înțeles de cele mai multe ori diferit de fiecare dintre cei doi părinți, copilul să fie prins la mijloc, deoarece o astfel de împrejurare este de cele mai multe ori traumatizantă pentru acesta, iar consecințele se pot vedea de cele mai multe ori în timp.

Gabriela Coman este directoarea Au­to­ri­tății Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA).

a consemnat Ana Maria SANDU