Copacul vieții
Copacul are multe semnificații asemănătoare în cel puțin două dintre domeniile considerate îndeobște antagonice: știința și religia. Charles Darwin folosește, în Originea speciilor (1859), sintagma pom al vieții, cu referire la reconstruirea, prin găsirea afinităților ființelor ce aparțin aceleiași clase, a unui Copac Universal care să cuprindă cu ramurile sale ordonate științific întreg Pămîntul și speciile care-l populează. Darwin vine însă pe un teren deja consacrat în imagistica imnologică, iconografică și statuară creștină ce străbate istoria creștinismului, de la primele descrieri ale pomului vieții din bazilicile romane – pom identificat cu Crucea pe care s-a răstignit Iisus Hristos sau chiar cu Hristos însuși –, trecînd prin Legenda Aurea (cca. 1290) sau imnele bizantine ale ritului răsăritean, pînă la Cronicile din Narnia ale lui C.S. Lewis.
Imaginea și expresia de pom al vieții sînt adînc înrădăcinate în teologia creștină. Nici nu s-ar fi putut altfel, cu întreg setul de imagini și semnificații ale Bibliei preluate de primele comunități creștine. Mai întîi, înțelepciunea însăși, personificată, sau dreptatea, apar sub acest simbol în Pildele lui Solomon, una din cele mai cunoscute cărți ale Vechiului Testament și în afara paradigmei iudaice sau creștine: „Înțelepciunea este pom al vieții pentru cei ce o stăpînesc“ (Pilde 3:18) și „Rodul dreptății este un pom al vieții, iar silnicia nimicește viața“ (Pilde 11:30). Apoi, pomul vieții din grădina raiului este văzut în creștinismul siriac, cel despre care se consideră a fi păstrat cel mai fidel mentalitatea și ethos-ul creștinismului primar, ca ultimul nivel al cunoașterii lui Dumnezeu. Efrem Sirul din Nisibe concepe Raiul nu ca pe o grădină sau livadă desfășurată orizontal în spațiu, ci ca pe un munte cu o structură ce se vrea a recapitula creația, alegerea lui Israel și succesiunea levitică, dar și omul întins pe întreg intervalul mundan-divin. Undeva spre vîrful raiului-munte se află pomul cunoașterii binelui și răului (din care știm că omul a mîncat deja) și pomul vieții, ca niște văluri ce ascund gradual vîrful muntelui, unde găsim sanctuarul prezenței divine.
Indiferent de particularitățile geografice și culturale, creștinismul latin, bizantin sau siriac au produs în mod sincronic identificarea raiului primordial cu cel eshatologic, de la sfîrșitul tuturor timpurilor, care nu este altceva decît împărăția cerurilor. Faptele lui Petru și Evanghelia lui Filip, două scrieri gnostice de la jumătatea secolului al II-lea, Ciprian de Cartagina și celebrul Tertulian, în secolul al III-lea, și Chiril al Ierusalimului, în secolul al IV-lea, Efrem Sirul și Papa Leon cel Mare reprezintă momentele documentate ale considerării pomului vieții ca nu altceva decît pomul cunoașterii binelui și răului, vechiul pom al morții, preschimbat ca atare prin răstignirea lui Iisus Hristos. Crucea și felul umilitor în care a murit Iisus pe ea devin, printr-o răsucire ontică a subiectului adorator, pom, pom al Pasiunii/Pătimirii, pom al vieții. Pe copacul în care s a suit Zaheu Vameșul în Ierihon sau cei care l-au întîmpinat pe Hristos la intrarea în Ierusalim, ca simbol al suirii minții la nivelul cunoașterii umane limitate, deficitare, Iisus Hristos se suie în ipostaza suferinței, iar acest copac devine sursă de cunoaștere adevărată și de viață. Pomul vieții (lignum vitae) este lemnul crucii, un lemn însuflețit care a crescut din lemnul morții, așa cum fusese considerat primul pom, din care a mîncat Adam.
Toată această imagologie devine motorul pentru cîteva acțiuni din partea puterii seculare ce vor marca istoria europeană a Evului Mediu. Una dintre ele este căutarea și descoperirea Crucii pe care a murit Iisus de către Elena Augusta, mama lui Constantin cel Mare, în secolul al IV-lea. Odată cu descoperirea ei, devoțiunea publică creștină organizată, ia avînt în toată Europa, alături de fenomenul pelerinilor la Ierusalim, locul morții și învierii lui Hristos: din Galia și Spania pînă în Illyria sau Alexandria, creștinii își fac o obligație din a călători la Locurile Sfinte. Următoarea acțiune imperială privește ciocnirea dintre creștinism și zoroastrism sub Heraclie (610-641), care stă sub semnul recuperării, în 627, a pomului vieții, Crucea, din mîinile persanilor, care o luaseră ca pradă de război cu paisprezece ani înainte din Ierusalim. Restaurată de către Heraclie pe 14 septembrie 630, Crucea devine laitmotivul copiștilor, traducătorilor, tălmăcitorilor de istorii vechi, cu iz fantastic, dar și al pictorilor de mănăstiri și biserici din toată Europa. Nu mai puțin, Cruciadele și toată istoria care le-a născut au de-a face cu acea concepție occidentală despre recuperarea Ierusalimului, a Sfîntului Mormînt, a Crucii și a Graalului din mîinile musulmanilor. Pomul vieții a devenit astfel, alături de alte simboluri, motivul războiului sfînt și al justificării agresiunii morții produse de război.
Semnificațiile pomului vieții însă nu se opresc aici, bizantinii dezvoltînd metafora viței-de-vie pe care Iisus Hristos o descrie în Evanghelii. Vița-de-vie este, de fapt, pomul vieții, Hristos Însuși în splendoarea hrănirii ramurilor sale, respectiv cei care îl adoră. Legătura dintre umanitate și dumnezeire se face organic, prin înghițirea fructului pomului vieții, respectiv trupul și sîngele Său în euharistie. În viziunea creștinismului răsăritean, comunitatea credincioșilor ia proporții cosmice prin cît mai multă degustare a fructului acestui pom al vieții, persoana lui Iisus Hristos, degustare ce trebuie să ducă la căpătarea unui alt fel de a fi, asemenea Lui, salvatorul umanității. În cuvintele Liturghiei ortodoxe: „Gustați și vedeți că bun este Domnul!“ (Psalmi 33:8).
Daniil Iacșa este doctor în teologie, preot și realizator de emisiuni religioase.
Foto: wikimedia commons
