În iunie 2020, abia ieșiserăm din lockdown și revista noastră a publicat un dosar intitulat „Oamenii Dilemei în timpul molimei”, în care redactorii revistei au povestit cum au trecut prin cele două luni de spaimă și de recluziune socială, iar eu am povestit despre dificila supraviețuire a revistei noastre. Vă reamintesc – eu n-o să uit niciodată: pentru aproape două luni, revista a încetat să mai apară în formă tipărită, a încetat plata tuturor colaborărilor, a început șomajul tehnic pentru unii sau ajutorul guvernamental pentru cei care aveau contracte de drepturi de autor, iar pentru vreo zece zile revista chiar a încetat să mai existe. Scriam toți doar pentru site, în speranța că, totuși, n-o să murim de tot, cu acel gen de devotament pe care trebuie că-l are naufragiatul pentru pluta lui. Fapt este că toți colaboratorii au rămas alături de revistă atunci – cu o singură, minoră, excepție –, acceptînd să continue să scrie, deși nu au mai fost plătiți. Ciudat, poate, dar singurele amintiri amuzante de atunci sînt postările înțelept-satisfăcute ale unora care spuneau că gata, s-a terminat cu Dilema veche, era și normal, nu mai avea cum să supraviețuiască, adio! – acum e loc și pentru alții. Tot ce-mi amintesc din acea perioadă e de coșmar, mai puțin această jubilație infantil-cretină care, ciudat cum spun, acum mă amuză. Din acea sincopă ne-am revenit aproape miraculos, printr-un concurs de împrejurări care-mi dovedește din nou că Dilema veche are destin.

Acum, cînd știm mai multe despre virus și ne-am mai obișnuit cu el, ne-am strîns într-o zi la redacție și, încercînd o recapitulare a acestui an greu, ne-am întrebat cum l-or fi trecut celelalte reviste culturale. Am decis, astfel, să facem un Dosar în care să dăm cuvîntul colegilor noștri, căci fiecare revistă culturală are, sîntem convinși, mica ei poveste de supraviețuire. Aduse împreună, aceste povești vorbesc despre reziliența culturii și cred că, după un an ca acesta, reafirmarea culturii ca indestructibil pilon al rezistenței umane în fața a orice e importantă.

Am decis, astfel, să rugăm un număr de conducători de reviste culturale să ne spună cum au trecut publicațiile lor prin starea de necesitate de atunci și neîntreruptele stări de urgență de după. Am decis, nu doar din cauza constrîngerilor de spațiu tipografic limitat, să invităm în principal pe conducătorii revistelor care nu aparțin uniunilor de creație, pentru că acestea au un sistem de finanțare aparte care le asigură, practic, existența atîta vreme cît există un buget de stat în această țară.

Am socotit de asemenea că, dacă vorbim despre supraviețuirea revistelor de cultură, merită să extindem discuția asupra modului în care statul poate sprijini acest important segment cultural, cam neglijat, de altfel. Sînt încîntat că artiști de toate felurile (actori, scriitori, muzicanți, dansatori, pictori etc.) își ridică vocile și se luptă pentru libertatea lor de a se adresa publicului exercitîndu-și arta. Revistele culturale au susținut din plin demersul acestor creatori de cultură și era normal s-o facă pentru că asta este menirea lor. Însă revistele de cultură nu prea și-au pledat propria cauză. Nu-mi dau bine seama de unde această timiditate, dar oricum asta are puțină importanță acum. Eu cred că după acest an care ne-a pus pe toți în pericol și privind spre anii ce vin, mai ales după ce ni se înfățișează tot mai clar, revistele culturale românești ar trebui să ceară curajos un gen de parteneriat stabil cu statul, în temeiul obligației acestuia de a proteja și dezvolta cultura națională.

Acest Dosar ar putea fi un început. Glumind pe jumătate, în termeni marxiști, a sosit momentul ca revistele culturale să facă saltul de la conștiința de sine la conștiința pentru sine.