Constantin GOAGEA: <i>Formula a fost bună</i>

- interviu cu Constantin GOAGEA - Ce ştii despre celelalte proiecte pentru pavilionul românesc? Aveau, şi acestea, o componentă interactivă, sau al vostru a fost singurul de acest fel? Tema interactivităţii era o cerinţă în concurs, însă nu ştiu nimic despre celelalte participări, cît de interactive erau. Au fost parcă 11 proiecte în total, la urmă juriul ne-a ales în unanimitate. Dar dacă stai să te gîndeşti, termenul de interactivitate e atît de banal azi, aproape orice e interactiv. Şi frigiderul poţi să-l consideri un device interactiv. Formula noastră a fost, de fapt, să manipulezi obiecte banale (cuburile din burete) şi să reuşeşti să interacţionezi cu computerul fără mouse, tabletă etc., fără să ştii nimic despre el. Aşa, am lăsat Jocul la îndemîna oricui. Atîta vreme cît nu vezi computerul din spatele jocului, totul pare magie. Cît de complicat - din punct de vedere tehnic - a fost să realizaţi Jocul cu întrebările şi răspunsurile? Ei, cînd am trimis proiectul de concurs nu ştiam cum o să funcţioneze treaba asta. Nu a fost cacealma, dar în mintea noastră nu era nimic limpede. Am zis doar, dă-o-ncolo, e secolul XXI, trebuie să se poată şi-n România. Visam la sisteme de scanare optică, tot felul de năzbîtii. Cînd ne-am văzut cîştigători, am avut ceva emoţii cu invenţia asta. Mai ales că pînă la forma finală a Jocului am schimbat cîteva versiuni bune. Am lucrat cu cei de la CETTI (Centrul de Electronică Tehnologică şi Tehnici de Interconectare, din Universitatea Politehnică Bucureşti, Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei). Ne-am dus la profesorul Paul Svasta şi i-am spus că vrem un sistem care să facă posibilă interacţiunea dintre mediul fizic şi computer, iar el ne-a zis simplu: da, se poate. Cu tehnica, după cum ai văzut, România stă foarte bine. E un sistem de radiofrecvenţă, foarte eficace, asta elimină multe cabluri şi sîrme, conectori. Ne-au oferit o soluţie elegantă. Practic, fiecare cub are cîte 6 cartele codate, iar masa pe care se aşază cuburile are nişte cititoare magnetice. Acesta e principiul şi e foarte banal, dar simplitatea tehnică are o anumită graţie în povestea noastră. În pavilionul englez am văzut ceva care ar fi putut folosi sistemului nostru, dar ideea noastră mi se pare mai clar exprimată. Şi celor de la CETTI le-a plăcut proiectul, au lucrat cu entuziasm. Am reuşit să ne coordonăm bine. Iar aşa, ca o concluzie finală despre Jocul ăsta inventat de noi, cred că mai are multe resurse de exploatat. Vrem să dezvoltăm alte concepte artistice bazîndu-ne pe principiul folosit la Veneţia. Cine a formulat întrebările: a fost o singură persoană sau întreaga echipă? Şi: cum v-aţi oprit asupra celor 9? Numărul întrebărilor era limitat de dispozitivul Jocului? Dimpotrivă, tehnologia e adaptată Jocului, nu am avut nici o constrîngere tehnologică. A fost un pic mai complicat pînă ne-am lămurit noi mai întîi ce vrem de la Jocul ăsta. Aici lumina a venit dinspre Ana Bleahu, sociologul cu care am lucrat împreună. Primele versiuni ale Jocului erau cu vreo 40 de cuburi, unele erau întrebări, altele răspunsuri, destul de haotic. Ana a spus: hai s-o luăm invers, să pornim de la rezultate către formă. Şi ne-a explicat pe înţelesul nostru cum se face un chestionar sociologic, itemuri, indicatori, dimensiuni etc. Întrebările, în mare măsură, au venit dinspre noi, arhitecţii grupului, dar Ana le-a nuanţat, le-a particularizat pentru spaţiul românesc. Ne-am oprit la 9 întrebări pentru că aşa le-am decupat noi din realitatea urbană imediată şi sînt foarte arzătoare acum, iar versiunile de răspunsuri sigur că ar fi putut fi şi altele, dar în esenţă ele rafinează şi aproximează destul de bine tendinţele pe care vrem noi să le urmărim. Dau un exemplu: la mobilitate am sărit peste avion sau vapor, dar am opus, de exemplu, un drum de ţară cu Internetul. Ideea este că răspunsurile punctează foarte mult la ecologie sau la dezvoltare şi atunci este la fel de elocventă alegerea Internetului. O altă evoluţie a Jocului a fost cînd am hotărît să operăm cu concepte simple (vilă, apartament, autostradă etc.) în loc de imagini din România, concepte care au un înţeles pentru oricine. Am hotărît astfel că Jocul poate fi jucat pur şi simplu la modul plezirist, în afara informaţiilor despre ţara noastră. Majoritatea oamenilor vin şi ne felicită, spun că e o idee excelentă. O singură nemţoaică a refuzat să se joace, spunînd că e o chestiune prea gravă şi prea serioasă pentru a o transforma în Joc. Eh, aşa-s unii! Dar există şi partea de sertare, de arhive unde găseşti toate subiectele cu care te-ai jucat, explicate şi adîncite, content profi şi serios, ce e România după 16 ani. Jocul pluteşte undeva între joacă pură şi chestionar psihosociologic, dar reacţiile sînt unanime: îţi pune problema implicării şi a responsabilităţii. Mă temeam un pic de cantitatea mare de informaţii, dar am observat că lumea le-a luat în serios, am văzut oameni care au stat şi 40 de minute în expoziţie citind toate arhivele noastre. Pe urmă, alţii care şi le-au luat pentru acasă pe aparatul foto. Un tip de la Blueprint mi-a zis că, slavă Domnului, se mai găseşte şi content în Bienala asta, şi neapărat să-i dăm toate textele astea. De ce aţi ales roşul şi negrul drept culori dominante? Ah! povestea culorilor. Iniţial au fost vreo 40 de culori, nişte dungi verticale de griuri colorate, diferite. Asta ne-a sugerat locul ăla, lumina de sus, coşcoveala pereţilor. Şi ştiam de la început că vrem stenciluri pe pereţi, discursul ironic, parazitar şi ilegal. Am ajuns la formula de 4 culori negru, roşu, 2 griuri printr-o abstractizare a peisajului urban. Aşa că cele 4 culori sînt o poveste despre oraş, rezumată la 4 layere, ca o perspectivă japoneză dacă vrei, fără adîncime. O suprapunere de straturi, de istorii, lucru reluat apoi şi-n partea de expoziţie, povestea cu nivelele de lectură diferite. Pe de altă parte, dungile acelea sînt o trimitere frugală la Ettore Sottsass, primele lui producţii pentru Abet Laminati, anii de boom economic în designul italian, sau la simplul pachet de ţigări, limba roşie de celofan, semnul pentru "deschide aici", capitalism, consumerism sălbatic. Un peisaj deschis adus de afară înăuntru în care am înglobat şi story-ul stencilurilor, un comentariu ironic la cele 9 subiecte din cuburi şi din expoziţie. Cum ţi s-au părut celelalte pavilioane? Care ţi-a plăcut cel mai mult? Există unul care ai fi vrut să fie al României, sau formula la care aţi ajuns ţi se pare cea mai potrivită pentru pavilionul nostru? Pe scurt, aş zice că sînt două tipuri: instalaţii artistice cu o temă urbană (englezii, ruşii, ungurii, francezii cu atelierul lor deschis), altele - expoziţie de arhitectură (japonezii, nemţii, austriecii etc.). Unele excelente, din altele nu am înţeles nimic (cum a fost cel argentinian, deşi făcut de Daniel Silberfaden, un tip de toată lauda). De plăcut mi-au plăcut enorm cel rusesc, cu forţă şi emoţie multă, şi cel american, apoi japonezii - foarte, foarte bine. Spania, remarcabilă, dar ei nu mai pot fi altfel decît remarcabili. O demonstraţie de forţă, cu mulţi bani. Mi-au plăcut letonii cu mesele şi scaunele lor recycle, foarte OK ţările nordice, Finlanda, sau Coreea - un discurs raţional, corect, old-school, dar foarte în regulă. Sînt uneori lucruri care mi-au plăcut disparat, numai cîteva idei poate, cum ar fi instalaţia mesei gata-locuite din pavilionul austriac, sau scara roşie din pavilionul german. În fine, unele ar merita comentate pe larg. N-aş uita să menţionez totuşi marea expoziţie care dă titlul Bienalei, curată de Richard Burdett. Excepţională pur şi simplu. De data asta nu invidiez pe nimeni atît de tare ca să-mi doresc să fi reprezentat altcineva pavilionul României. Sînt mulţumit de proiectul ăsta şi ne-am simţit bine lucrînd la el, sîntem bucuroşi de ce a ieşit. Ne reprezintă. E adevărat că e greu să te urneşti aşa cu brandul România în spate, să sari peste imaginea vagă şi cenuşie pe care o au străinii despre noi (undeva între Bulgaria şi... Marea Neagră... îmi pare rău... ştiţi, eu nu am ajuns în estul Europei decît pînă în... Muntenegru), dar după reacţiile celor prezenţi şi a jurnaliştilor, am sentimentul că formula a fost bună. a consemnat a.l.ş.