Confuziile sînt încă dominante

Încercarea de a clarifica relaţiile dintre conservatorism şi opoziţia faţă de el " aşa cum par a fi ele în societatea românească " se poate dovedi un demers la fel de dificil precum organizarea unei curse de viteză într-un labirint. Să pornim de la etichete. În România există un Partid Conservator, fost Umanist, dar care a participat în ultimele trei alegeri parlamentare (2000, 2004, 2008) pe liste electorale comune cu social-democraţii. În faţa unei asemenea situaţii, mintea unui englez s-ar afla pe un contrasens logic, dacă ar încerca să înţeleagă realitatea de la Bucureşti cu reperele de la Londra. Soluţia pentru englezul nostru este simplă: are nevoie de un curs intensiv în teoria formelor fără fond şi lucrurile vor fi mult mai limpezi. Pe un alt nivel de complexitate şi importanţă se află relaţia dintre valorile cetăţenilor şi reprezentarea politică a acestora, prin partide. În teorie, lucrurile par a fi simple: dreapta, fie că e vorba de cea creştin-democrată sau conservatoare, reprezintă filonul tradiţionalist, acei oameni care cred că lucrurile trebuie lăsate să evolueze natural, iar stînga (social-democrată sau socialistă) este motorul schimbărilor continue, al progresului realizat prin acţiunea indivizilor şi a comunităţilor. Conservatorii consideră că viitorul se găseşte în păstrarea valorilor tradiţionale, în neschimbare. Dimpotrivă, "reacţiunea", fără a-şi nega istoria, consideră necesară o continuă deschidere a societăţii spre ideile de avangardă. O asemenea dihotomie schematică între curentele conservatoare şi progresiste funcţionează în Occident în ceea ce priveşte viziunile privind organizarea societăţii. În România situaţia este relativ diferită, iar confuziile sînt încă dominante. Este cunoscut faptul că sistemul comunist a determinat o relativă uniformizare a societăţii, iar schimbarea de sistem politic de acum două decenii a fost însoţită de apariţia şi consolidarea unor diferenţieri masive, pe criterii de status social. Principala linie de fractură din sînul societăţii româneşti s-a produs între perdanţii şi cîştigătorii tranziţiei. Iar tranziţia românească a însemnat, în mod esenţial, transformarea proprietăţii de stat în proprietate privată şi formarea unei clase cu veleităţi de capitalişti. Costul principal al tranziţiei a fost plătit de muncitorimea industrială şi de ţărani. "Clasa muncitoare" din perioada comunistă şi-a pierdut importanţa politică odată cu reducerea sa numerică. Foştii "ţărani cooperatori" au devenit după 1989 "fermieri", dar recîştigarea proprietăţii asupra terenului agricol nu a însemnat şi un salt spre fermele organizate pe criteriul eficienţei economice, ci s-a revenit la agricultura de subzistenţă şi autoconsum anterioară perioadei comuniste. Atît muncitorimea industrială care a mai rămas în urma procesului de dezindustrializare, cît şi ţărănimea în creştere numerică în anii ’90 aveau nevoie de ajutorul statului, protecţie care nu a însemnat în sine o transformare radicală pozitivă, ci conservarea situaţiei. În acest fel s-a produs simbioza organică între valorile şi aşteptările conservatoare ale perdanţilor tranziţiei, categorii care au un capital social redus, şi mesajul social al stîngii. Aşa poate fi explicat faptul că nucleul electoral al stîngii româneşti (PSD) este reprezentat încă de grupuri sociale ale căror valori sînt de tip conservator. Însă procesul general de sincronizare cu Uniunea Europeană, în contextul eforturilor de aderare la aceasta, a generat şi social-democratizarea stîngii româneşti sub aspect doctrinar. La nivelul elitelor social-democraţiei româneşti, este uşor detectabilă asumarea şi internalizarea ideologiei progresiste a stîngii occidentale, însă o parte din temele acesteia (de exemplu, problemele de gen, laicitatea) sînt inadecvate pentru o parte a nucleului electoral al PSD, deoarece în lumea rurală şi mediul urban mic valorile dominante sînt conservatoare. Există, aşadar, o tensiune naturală între valorile nucleului electoral al stîngii şi o parte din proiectele stîngii progresiste. Legătura de fidelizare dintre stînga politică şi nucleul său electoral conservator se realizează prin ansamblul de idei şi proiecte legate de teoria redistribuirii avuţiei naţiunii, respectiv a intervenţiei statului prin politici de tip asistenţial şi regulator. Nu numai stînga se găseşte în situaţia de a exista o tensiune fundamentală între valorile bazei electorale şi doctrina partidelor politice, ci şi ceea ce se autodenumeşte "dreapta românească". Poate părea surprinzător, dar în ultimul deceniu al secolului trecut categorii sociale avînd un capital social peste medie, orientate spre modernitate, care în Europa de Vest ar fi votat cu partidele de stînga, şi-au găsit reprezentarea politică într-un partid "naţional-ţărănesc", principalul susţinător al ideilor conservatoare în România. După anul 2000 şi mai ales după trecerea PD de la stînga la dreapta din anul 2005, confuzia dintre doctrine şi valorile bazei electorale s-au adîncit, ca urmare a competiţiei pentru obţinerea monopolului asupra "dreptei". PD-L ezită în asumarea condiţiei de partid "conservator", "creştin-democrat" sau "liberal", mizînd pe formula eclectică de "popular". Explicaţiile succinte pentru situaţiile de confuzie între valorile afişate ale partidelor şi valorile profesate ale votanţilor se află în prelungirea inerţială şi insidioasă a clivajului "anticomunişti versus neo-comunişti", în faptul că o parte a elitelor intelectuale româneşti nu şi-au depăşit complexul de inferioritate pentru refuzul disidenţei în perioada comunistă, precum şi în situaţia că importanţa reală a doctrinelor pentru viaţa internă a partidelor tinde spre zero. Dacă partidele din România ar încerca să-şi pună într-un acord profund valorile afişate cu valorile nucleelor lor electorale, s-ar afla în situaţia dificilă de a-şi îndepărta o parte dintre votanţi sau chiar de a-şi schimba bazinele electorale. Este însă realist scenariul în care PSD ar prelua prin mesajele sale progresiste electoratul din marile oraşe, iar dreapta, oricare ar fi ea, ar pătrunde masiv în lumea satelor şi a micilor oraşe? În opinia mea, o asemenea dinamică ar fi corectă şi necesară din perspectivă teoretică, dar improbabilă din punct de vedere practic. Deocamdată, clivajele de la începutul tranziţiei domină mentalul politic românesc. Florin Abraham este director de cercetare la Institutul social-democrat "Ovidiu Şincai". În 2006 a publicat volumul România de la comunism la capitalism / 1989-2004.