Condimente și continente
Un vraci din Indonezia a ajuns pe cele mai înalte culmi de celebritate națională punînd la cale un tratament de întinerire a doamnelor din înalta societate. Partea proastă e că poțiunile misterioase ale vraciului au umplut de la un punct încolo respectivele doamne de bube, în loc să le umple de tinerețe, așa încît vraciul a încurcat-o rău – probabil, făcînd el însuși bube prin vreo pușcărie a țării respective, care la vremea aceea, prin anii 1990, nu avea pretenții democratice foarte mari.Habar n-aveați de asta, la fel cum habar n-aș fi avut și eu, dacă știrea n-ar fi fost scrisă și titrată de Andrei Velea, cunoscut unui cerc restrîns de jurnaliști ca unul dintre cei mai mari „titlangii“ ai anilor ’90. Velea titra la vremea respectivă știrea, una mică-mică, de coloană: „Cura bate gurul“. Cu „c“ și „g“ inversate față de proverb, subliniez, dacă citiți acest text pe ecran, deci, posibil, în diagonală.
Chiar dacă habar n-aveați de gurul și cura din Indonezia, știrea vă sună, totuși, familiar, fiindcă e o insulă minusculă pe uriașa hartă externă a presei românești de pe vremea „hîrtiei“, inclusă în pagini botezate „Curiozități din lume“, „Panorama“, „Din lumea largă“ și așa mai departe. E filonul care aproximează cel mai bine categoria „exotism în media“ și evoluția ei în România – asta, dacă facem abstracție de celălalt exotism, din revistele pentru femei și site-urile și blog-urile de călătorii, referitor în sine la destinații îndepărtate.
După 1990, presa românească, atîta cît a fost, s-a convins destul de repede că analizele geopolitice și articolele serioase cu tematică externă nu prea interesează, așa încît paginile de „externe“ au devenit destul de rapid un cocktail de trăsnăi de felul celei de mai sus, pe care le mai găsim și în ziua de azi. Pe cînd scriam acest articol, am deschis cîteva site-uri să văd cum mai stăm la „panorame“ și am găsit niște pușcăriași care au fost obligați să devoreze cadavrele colegilor răposați de foame în nu știu ce țară, pe copilul Techno Mecanicus al lui Elon Musk și nu mai știu ce altceva. În schimb, o mulțime de Ucraina, Schengen și – surpriză, dacă n-ar fi abordarea dubioșel-sceptică – Uniunea Europeană și Bruxelles.
Că ne-a revenit sau crescut curiozitatea față de lumea din afara României se vede cu ochiul liber. Nu e nevoie de analize și numărători extinse de titluri ca să îți dai seama că gurul și cura s-au împuținat. Un prim motiv ar fi faptul că România e, în mod necesar, mai conectată internațional, fie și numai datorită „căpșunarilor“ de toate felurile (în care mă includ și pe mine) care au plecat din țară definitiv sau pentru stagii lungi afară. A existat însă și un impuls intrinsec de sens contrar, de reducere a exotismului, și ca să ne dăm seama de motivul lui, putem foarte bine să ne mai uităm o dată la știrea din Indonezia.
Exotismul e prin definiție o categorie referitoare la teritoriile distante, intangibile, inexplicabile. Știrea cu vraciul indonezian se sprijină pe mai multe elemente de acest fel. O „înaltă societate“ care e intangibilă și distantă pentru orice public larg, ca acela căruia îi era destinată, vraciul exotic care oferă un tratament cu poțiuni și ele exotice, cam cum operau vecinii filipinezi cu degetul, plus un regim presupus autoritar care pedepsește groaznic personaje ca nebunul regelui, medicul înaltei societăți și pe alții ca ei. De disprețul față de femei nu mai vorbesc. Concluzia cititorului: bine că sîntem noi ca vai de noi, dar nu ne-am da cu poțiuni fermecate! Satisfacție neaoșă.
Exotismul tinde să fie exclus din discursul public fiindcă el conține tentația – sau riscul – unor complexe de superioritate și unor jigniri față de teritoriul îndepărtat (mental, în primul rînd) în cauză și categoria umană legată de acesta. În lumea globalizată în care trăim, e tot mai clar că nu ai nici un drept – și nici un profit uman – să te raportezi superior la minoritățile „interne“ de toate felurile (și ele exotice, cît timp nu sînt chiar la noi acasă, pe canapea) și, cu atît mai puțin, la țări care nu fac parte din vechea „lume civilizată“. Chiar cea care a procopsit Africa, Asia și încă vreo cîteva continente cu colonialismul și cu niște conflicte aproape fără speranță, ca acela dintre Israel și Palestina sau cel din Cipru.
Grija corectă politic față de această problemă a început să gonească „exotismul“ și de acolo unde se mai răsfăța încă, în publicațiile și revistele de gastronomie. În Washington Post, nu tocmai o publicație de stînga, o „scriitoare de mîncare“ (aceasta e denumirea lipsită de snobism a „specialiștilor în gastronomie“ din presa anglo-americană, „food writer“) își punea prin 2021 cenușă în cap pentru faptul că folosise într-o cronică referitoare la un restaurant afgan cuvîntul „exotic“, lucru care fusese sesizat de cititori. Ea cita o profesoară de spaniolă și portugheză de la Universitatea din Pittsburg (specialistă și în exotism, prin însăși natura profesiei, sînt convins), care decreta: „[Exotismul] este inextricabil legat de istoria colonialismului și a sclaviei“. Dacă spui exotic „trebuie să fii într-o poziție de putere“.
Cu alte cuvinte, s-a ales praful și de cură, și de guru? Trebuie să aruncăm cuvîntul „exotic“ și abordarea de acest fel din media, la fel cum spune autoarea din Washington Post că a făcut Epicurious, un site de rețete mare și vechi? Ca să răspundem la întrebarea asta, trebuie să vedem și ce se întîmplă cu „celălalt exotism“, cel de articole de călătorii și – ei bine, da! – de pagini gastronomice. E limpede de ce se citesc ele și de ce destinațiile îndepărtate au mai mult succes decît reportajele de călătorie de la Periș. Conțin lucruri dezirabile, visuri, promisiuni de noutate, orice altceva decît dispreț față de destinația în cauză. Cred că pentru oricine nu e speriat chiar și de faptul de a ieși pe ușă din casă, lumea din afară, oriunde ar fi ea, mai aproape sau mai departe, e plină de o serie întreagă de tentații distante, necunoscute, inexplicabile. O lume care nu e făcută din imagini, arome și gusturi diferite, nu oferă surprize, e prea puțin interesantă, iar a anula diferențele ei față de „familiar“ și „apropiat“ nu e un lucru foarte cuminte. În plus, dacă eliminăm, ca site-ul respectiv, cuvîntul „exotic“, nu anulăm nici noutatea condimentelor propuse, nici curiozitatea care ne face să fim altceva decît o planetă mîncătoare de cartofi prăjiți.
La acest punct, aș putea să vin decisiv cu artileria grea și să spun că am scris o carte de călătorii, Medina infinită, și să explic cum am ajuns la un grad de asimilare a exotismului care mă face să înțeleg că destinațiile cu adevărat exotice sînt uneori mai apropiate decît cele pe care lumea le consideră de regulă exotice. Dar prefer să vă spun o poveste mai bună: Michael Palin, celebrul autor de documentare de călătorie britanic fost la Monty Python, are un episod în care navighează pe un cargou uriaș, într-una din puținele cabine de călători care se mai găseau în anii 1980, prin Golful Suez. „Ce părere ai de faptul că lumea se micșorează, că am descoperit totul, că poți ajunge oriunde în cîteva ore cu un avion?“, îl întreabă el pe meditativul căpitan egiptean al cargoului. „Ah… nu sînt de acord“, răspunde acesta, „ca să călătorești, trebuie să faci asta în timp. Să o iei încet, să vezi, să te gîndești la ce e în jurul tău…“
Nu sînt nici Academia Română, nici Epicurious, ca să pot decreta ce facem de mîine cu cuvântul „exotic“ și cu exotismul. Dar știu cu siguranță că tristețea noastră de azi e mai degrabă în faptul că nu mai avem răbdare să facem ceea ce sugera căpitanul egiptean al lui Palin. Un omolog al lui a plecat acum ceva vreme ca să caute condimente și a găsit continente. După care a adus de acolo cartofii. Păcat că s-au banalizat, nu-i așa?
Iulian Comanescu este consultant de comunicare, stabilit din 2020 la Bruxelles, unde lucrează cu oameni politici și instituții.
Foto: wikimedia commons.
