concurenţă

Se va termina perioada de alăptare? Există în Tratatul de Aderare o clauză mai puţin cunoscută, dar importantă pentru înţelegerea modului în care trebuie "internalizat" raportul din octombrie al Comisiei. Această clauză spune că autoritatea de monitorizare a ajutoarelor de stat din România (Consiliul Concurenţei) nu a ajuns încă la un stadiu satisfăcător de implementare a criteriilor europene în domeniul acordării ajutoarelor de stat. Ca urmare, a fost pus în practică un aşa-numit "mecanism de pre-consultare", în cadrul căruia, în prezent, orice proiect de decizie a Consiliului Concurenţei în domeniul ajutoarelor de stat este transmis mai întîi, pentru informare, la Comisia Europeană. Drept consecinţă, România nu poate încă începe discuţiile cu Bruxelles-ul cu privire la acceptarea ajutoarelor de stat care au fost acordate înainte, dar vor continua şi după momentul aderării. Acesta a fost - dacă vreţi - "preţul" plătit pentru a închide capitolul "Concurenţă", în decembrie 2004. Progrese sînt, şi chiar substanţiale, în toate domeniile în care se efectuează evaluarea. Legislaţia este armonizată, Consiliul Concurenţei a primit sediu şi, deocamdată, un buget corespunzător, salariile au crescut spectaculos, personalul are acces la un training adecvat; există cazuri de interzicere a unor ajutoare de stat, deciziile sînt suficient de bine motivate juridic, deşi analiza economică mai lasă de dorit. Politicul presează acum în direcţia corectă, adică pentru aplicarea regulilor europene. Transparenţa a crescut, deşi este încă mult loc de mai bine (de exemplu, rapoarte cu privire la ajutoarele de stat din zonele libere sau defavorizate nu pot fi găsite pe site-ul instituţiei). Este greu de crezut că aşa-numita "clauză de salvgardare" va fi activată în legătură cu acest domeniu. Însă - în opinia mea - nu activarea sau nu a clauzei va da măsura reală a progreselor în domeniu. Contează mai mult dacă în raport Comisia va recunoaşte că autoritatea română în domeniu, Consiliul Concurenţei, realizează o aplicare profesionistă a regulilor comunitare. Într-o astfel de eventualitate, "mecanismul de pre-consultare" (i-am putea spune "perioada de alăptare") ar lua sfîrşit şi România ar putea începe discuţiile cu Comisia pe marginea ajutoarelor de stat care să continue şi după data aderării, evident, în condiţiile respectării regulilor europene. Personal, nu aş renunţa încă la actualul mecanism de control al Comisiei asupra practicii ajutoarelor de stat din România (chiar cu asumarea costurilor subliniate mai sus). Nu poate nimeni garanta că, în lipsa unui astfel de "stimulent", România (mediul politic, Consiliul Concurenţei, Ministerul Finanţelor, AVAS, mediul economic etc.) nu ar reveni la vechile practici. Acesta este, de fapt, pericolul general care ne pîndeşte în cazul (absolut improbabil, după părerea mea) al ratării aderării. (o variantă extinsă a comentariului domnului Oprescu poate fi găsită pe site-ul partener - www.euractiv.ro) Politica anti-trust ne ustură la buzunare În domeniul politicii de concurenţă s-au făcut progrese timide în ultimul timp, printre care aş menţiona două. Ajutoarele de stat se află pe un trend descrescător, dar acest trend încă mai cunoaşte unele inflamări periodice de la caz la caz. În al doilea rînd, a crescut recunoaşterea publică a problemelor de concurenţă, chiar dacă uneori din cauze conjuncturale (cum a fost cazul preţului la carburanţi); implicit, a crescut notorietatea Consiliului Concurenţei (chiar dacă nu neapărat şi eficienţa acestuia). Principalul reproş pe care îl am de făcut la adresa politicii de concurenţă din România nu se referă însă la ajutoarele de stat. Acestea sînt o reminiscenţă a economiei etatizate. Într-un interval relativ scurt de timp ele se vor alinia, de voie, de nevoie, la standardele din UE. Ajutoarele de salvare-restructurare, care acum reprezintă grosul ajutoarelor de stat, vor mai putea fi acordate doar ad-hoc, o singură dată, şi cu avizul Comisiei Europene. Vom reorienta ajutoarele către obiective orizontale (cum ar fi cercetarea-dezvoltarea, IMM-urile, reconversia profesională etc.) şi tot mai puţin către obiective sectoriale. Problema pe care o ridic eu nu ţine deci de ajutoarele de stat, ci de politica anti-trust. La acest capitol - care, ce-i drept, nu face parte dintre condiţiile impuse pentru evitarea clauzei de salvgardare, dar care face totuşi parte din criteriul privind "capacitatea de asumare a obligaţiilor de membru" - România stă prost, foarte prost. Am trăit un an în Spania şi unul în Suedia şi pot spune că preţurile în România la mîncare, îmbrăcăminte, telefoane, benzină şi utilităţi sînt mai mari decît acolo. Explicaţia stă în lipsa de concurenţă de pe piaţă şi în abuzul de poziţie dominantă. Prea multe pieţe sînt monopoluri (regionale sau naţionale) sau oligopoluri restrînse. Comunicaţiile (fixe, mobile, cablu), petrolul, cimentul, utilităţile, băuturile răcoritoare, berea, tutunul - şi aş putea continua mult şi bine cu exemple de pieţe distorsionate. Pînă cînd politica anti-trust nu va fi corect aplicată, România nu va avea o piaţă concurenţială. Iar cei ce pierd constant sînt consumatorii finali. Trebuie înţeles faptul că, într-o Uniune Europeană tot mai integrată, în care politica bugetară este restricţionată, politica monetară e tot mai unitară, iar politica vamală este comună şi, în contextul specific al României, în care politica fiscală este brambura, politica de concurenţă rămîne una dintre foarte puţinele pîrghii eficiente de intervenţie selectivă în economie, prin care să se evite eşecul pieţei şi să se asigure, indirect, o alocare corectă a resurselor.