Comunismul s-a lepădat de Biserică. Biserica s-a lepădat de comunism?

Au fost comunişti cu crucea la gît? Dar preoţi cu manifestul roşu în buzunar? Să crezi în Dumnezeu, dar şi în liderii comunişti? Aveau loc împreună în noul stat comunist? În toate ţările căzute în sfera de influenţă sovietică, comunismul s-a năpustit asupra oricăror forme de credinţă care nu urmau doctrina partidului. Principiile după care trebuia să se comporte autorităţile laice faţă de biserici au fost stabilite la Moscova, care de altfel a şi decis ruperea legăturilor bisericilor catolice cu Vaticanul, văzut ca reprezentant al imperialismului. În Cehoslovacia, în vara lui 1948, bisericile au fost deposedate de proprietăţi, iar sistemul de educaţie a fost naţionalizat. În Ungaria, autorităţile comuniste au văzut Biserica supusă Romei ca pe unul dintre principalii oponenţi la comunizare. În 1948, peste 6500 de şcoli confesionale catolice au fost naţionalizate. Prigoana comunistă contra Bisericii şi a credinţei în alt zeu, altul decît partidul, a existat, iar de soarta preoţilor care au luptat contra regimului se ştie fără umbră de îndoială: mulţi au sfîrşit în închisorile comuniste. Ce s-a întîmplat însă de cealaltă parte, cînd, mizînd pe latura ei confesională şi dorind să supravieţuiască, Biserica a făcut pactul cu partidul? Ar trebui să luăm o atitudine radicală sau să fim toleranţi? Dacă societăţile postcomuniste îi tolerează încă şi astăzi pe activiştii de ieri, de ce lucrurile ar sta altfel cu preoţii colaboratori, mai ales cînd se invocă presiunile la care au fost supuşi? Problema este însă una de atitudine. De morală. Dacă după căderea comunismului în Ungaria şi în Polonia mulţi preoţi care au colaborat şi-au cerut, în mod public, iertare, la noi de-abia în 2007 Biserica şi-a dat acordul pentru deconspirarea posibililor preoţi care ar fi colaborat cu Securitatea. Peste graniţe, una dintre scuzele publice a venit din partea Cardinalului Miloslav Vlk, Arhiepiscop de Praga, care a explicat că motivul colaborării unora dintre oficialii Bisericii a fost, în majoritatea cazurilor, enorma presiune exercitată de serviciile secrete. De altfel, Conferinţa Episcopală Cehă a cerut preoţilor care au colaborat să facă public acest lucru. Părintele Henryk Jankowski, duhovnicul şi consilierul fostului lider al Solidarităţii, Lech Walesa, a indicat în Polonia numele a 40 de preoţi despre care a afirmat că au fost spioni ai serviciilor secrete în timpul regimului comunist. "Sînt foarte trist că fac acest lucru, însă sînt convins că adevărul trebuie să iasă la lumină. Am fost şocat de ceea ce am văzut în aceste dosare, şocat de numărul de agenţi din Biserică. Aflarea acestor nume a fost dureroasă pentru mine", a afimat Jankowski în cadrul unei conferinţe de presă transmise în direct. (Potrivit legii, ca victimă a regimului comunist, Jankowski are dreptul de a studia arhivele fostelor servicii secrete şi de a publica numele agenţilor care l-au spionat.) Din datele Institutului Memoriei Naţionale, care gestionează dosarele, 10% dintre preoţii polonezi ar fi fost colaboratori ai poliţiei secrete. Ce se întîmplă în România? Revenind în România, dacă istoria Bisericii Ortodoxe în timpul regimului comunist începe cu Patriarhul Justinian, nu e foarte clar unde se termină. Imediat după Revoluţie, în 1990, Patriarhul de atunci, Teoctist, s-a retras pentru aproape trei luni din scaunul patriarhal. Motivul n-a fost unul foarte clar. Pe această temă, România liberă a publicat în 2 august 2007 un articol intitulat "Cumpăna patriarhului". Autorul susţine că l-a întîlnit pe monahul care l-ar fi găzduit pe Patriarh trei luni, începînd cu seara de 22 decembrie, într-o mînăstire din Sinaia. De asemenea, se spune în articol, în 18 decembrie 1989 Sfîntul Sinod s-ar fi reunit în şedinţă, unde Patriarhul Teoctist a anunţat că e de acord cu decizia politică de reprimare a mişcării din Timişoara. Nici unul dintre membrii Sinodului nu l-ar fi contrazis. (Două săptămîni mai tîrziu, ziarul Adevărul intră în posesia unui document care infirma cele spuse de România liberă, demonstrînd că în perioada ianuarie-martie 1990 Patriarhul Teoctist s-a aflat în spital şi nu la mînăstire, punct de vedere susţinut şi de Patriarhia Română, care a anunţat printr-un comunicat de presă faptul că Patriarhul Teoctist s-ar fi retras din Scaunul Patriarhal, din "motive de sănătate".) De-a lungul timpului, Teoctist a mai fost acuzat că a colaborat cu regimul, că a fost ofiţer de Securitate, că nu s-a opus dărîmării lăcaşurilor de cult. Cu toate acestea, în ciuda tuturor acuzelor, imaginea publică a rămas intactă, pentru că acuzele n-au putut fi probate. De ce n-au putut fi probate? Pentru că, timp de mai bine de şase ani, totul a fost trecut sub tăcere, atît la insistenţele BOR, care considera paragraful referitor la preoţi, din Legea privind deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, "o încălcare a autonomiei Bisericii", fiind total neconstituţional, cît şi la sprijinul politic pe care această poziţie clericală a avut-o din partea PSD. Astfel, BOR şi PSD au căzut de acord ca dosarele preoţilor să nu fie făcute publice, îngropînd totul într-o tăcere conspirativă. Problema Bisericii Greco-Catolice în comunism Memoriile cardinalului Hossu aduc mărturii certe privind complicitatea dintre conducătorii BOR şi cei ai statului comunist, pentru interese personale. Cele două instituţii - scrie Iuliu Hossu - s-au folosit una de cealaltă în încercarea de a distruge Biserica Greco-Catolică. Acelaşi Iuliu Hossu îl acuză pe Teoctist că ar fi fost unul dintre torţionarii episcopilor greco-catolici pe vremea cînd aceştia erau întemniţaţi la Căldăruşani, Dragoslavele şi Ciorogîrla. Pe vremea aceea, Teoctist era episcop vicar patriarhal. În prezent, toate sînt simple acuzaţii şi doar dacă vor fi deschise arhivele, dacă liderii politici se vor lepăda de ipocrizie, va fi posibil să aflăm cine a făcut pactul cu diavolul. În sprijinul aflării acestui adevăr, şi avînd în vedere noua deschidere BOR, care anul acesta şi-a dat acordul pentru deconspirarea dosarelor, noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, va discuta în prima şedinţă de Sinod pe care o va conduce, pe 22 octombrie, despre problema colaborării preoţilor cu Securitatea. Credinţa ca mijloc electoral Cert e că principala transformare pe care o aduce sfîrşitul lui 1989 statutului BOR în societate constă în reinstalarea ei în mai toate sferele vieţii publice. La ultimul recensămînt, 85% dintre români s-au declarat ortodocşi, situînd Biserica, ca instituţie, pe primul loc în încrederea lor. Deţinătorii puterii politice se folosesc de această încredere, iar credinţa în Dumnezeu a devenit, după 1989, miză electorală. După 50 de ani în care mărturisirea de credinţă te putea duce la puşcărie, după 1990, aceeaşi mărturisire te poate duce la putere. În emisiunea pe care o realizez la RFI România, Actualitatea Altfel, am discutat anul trecut despre o modificare adusă legii cultelor. E vorba de articolul 13, care interzice orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă şi ofensă publică adusă simbolurilor religioase. Mai multe ONG-uri susţin că aplicarea strictă a acestei prevederi poate aduce atingere libertăţii de exprimare, pe baza ei putînd fi interzise cărţi, concerte, spectacole de teatru. Avîndu-l invitat pe deputatul Nicolae Păun, preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului, Cultelor şi Minorităţilor naţionale, i-am propus un caz, oarecum banal: urmare a aplicării legii, trupa rock AC/DC n-ar mai putea cînta în România din cauza versurilor. Ca orice politician versat, deputatul a găsit soluţia care să îmbuneze cei 85% dintre credincioşi: să-şi schimbe versurile, dacă vor să cînte într-o ţară ortodoxă. Cît de valabilă mai e însă credinţa exhibată peste măsură în spaţiul public, folosită pentru interese personale? În România de azi s-a ajuns să se sfinţească pînă şi cazinouri, inoculîndu-se ideea că Duhul Sfînt se pogoară şi asupra meselor de joc. Nu ne deranjează. Un lider xenofob aruncă mii de dolari la baluri de liceeni, ca să i se cînte, la ureche, "Crezul". Nu ne deranjează. Nici faptul că un înalt ierarh - e vorba de Pimen - se ploconeşte în faţa aceluiaşi lider politic, doar pentru că aruncă cu bani în "sfinţii părinţi". Drept pentru care, într-o ţară unde credinţa a devenit monedă de vînzare-cumpărare a voturilor, problema colaborării dintre comunişti şi ierarhii bisericilor nu pare să mai deranjeze nici ea, fiind doar un amănunt pierdut în istorie. Totuşi dacă întrebarea din sondaje ar fi: "aveţi încredere în preoţi?", răspunsul ar fi, poate, altul.